Sunt aici in aceasta geanta…

… da, sunt eu, cartea ta. Si sunt nerabdatoare sa iti aduci aminte de mine, sa ma scoti la lumina, sa imi oferi un aer proapat pe care sa il poata respira si literele mele, ele, care sunt atat de obisnuite cu intunericul gentii tale, acum tipa, urla, se schimonosesc de durerea anonimatului in care le-ai abandonat. Intotdeauna am fost o carte ascultatoare, nu ti-am reprosat ca mi-ai indoit pagina 47 cand ai dat fuga sa raspunzi la telefon. Te suna atunci, parca, prietenul tau, si nu ai ezitat sa ma arunci in pat, noroc ca am aterizat pe o perna, altfel a 23-a fila a mea ar fi avut de suferit. Tie probabil nici prin cap nu iti trece ca paginile mele sufera si sunt sensibile, habar nu ai ca eu vad tot, ca eu simt tot, ca pe mine ma dor gesturile tale de nepasare. Iti spui probabil ca sunt o simpla carte. Si ca, intamplator, am ajuns sa fiu a ta. Tu nu stii ca nu tu m-ai ales pe mine, ci eu pe tine, ca ti-am fost, intr-un fel, predestinata. Inca de cand am vazut lumina, intai pe cea artificiala din editura unde amfost crescuta, apoi pe cea naturala, soarale meu dulce si cald, pe care il ador, caci stiu ca atunci cand il vad, inseamna ca tu ma rasfoiesti. Te-am asteptat dintotdeauna si crede-ma ca vesnicia mea e altfel decat a ta. Pentru mine, cand sunt citita, timpul e echivalent cu fericirea. Ma imbat cand mainile tale ma mangaie si sangerez cand ma inchizi si ma ascunzi in geanta ta. Literele mele isi iau un aer macabru, dar tu nu stii asta, n-ai putea sti asta.

Nu stiu exact cand m-am nascut. Voi, oamenii, aveti registre in care sa va notati cu precizie data si ora cand ati deschis ochii. Eu, neavand ochi ca ai vostri, ca ai tai, copila mea, port drept pecete a nasterii mele cateva randuri pe prima si pe ultima pagina. Acolo sunt instiintata, te instiintez pe tine, de fapt, in ce an am fost tiparita si unde. Insa nu stiu cand m-am nascut. Acea data nu e data inceperii constiintei mele. Drept sa-ti spun, eu am trait dintotdeauna. Si m-am gandit la tine. Si te-am asteptat. La inceput eram cuvantul. Apoi eram hartie si cuvant, cerneala si hartie. Eram gandul insusi. Mult timp am fost asa. Apoi s-au decis ca vor sa ma tipareasca. Eram hartie, eram manuscris, eram copil. Dar simteam forta mea, simteam ca eman o energie care-ti e dedicata, draga cititoare, tie si numai tie. Ce extaz era sa fiu presata, sa mi se intipareasca literele in mine, sa fiu tiparita. N-am sa uit acele zile minunate cand mi-am primit coperta, cand mi-am primit insemnele. Pana cand el, editorul, dumnezeul nostru, al cartilor, a spus ca sunt gata. Nu mi-a zis doar mie, ci tuturor cartilor care s-au nascut intru lumina odata cu mine. Dar eu am simtit ceva in glasul lui, o unduire, ca si cum mi-ar fi vorbit in special mie. Si atunci am stiut ca destinul meu incepuse, ca era dictat de o forta mai mare, ca eu eram deja in posesia ta, doar ca tu nu stiai inca. Au urmat ceasuri intregi de intuneric. Eu si alte carti, prietene mie, am fost inchise, brutalizate, inghesuite intr-o cutie, care a fost apoi legata cu sfori si sigilata, astfel incat literele noastre abia mai puteau respira, plus ca, intre noi fie vorba, eu sufar de claustrofobie inca de cand eram tiparita. Nu stiu cat am fost tinuta in cutie. Imi amintesc doar ziua cand am fost pusa intr-o vitrina. Cand coletul in care eu si alte 19 carti eram tinute prizoniere a fost deschis, am crezut ca e o minune. Si am stiut, instinctual, ca aceea era ziua in care tu vei intra in posesia mea. De fapt, ziua in care tu vei deveni a mea. Iubita mea cititoare. Te-am zarit din vitrina inca inainte sa intri in librarie. Te uitai la mine cam ciudat, dar am simtit ca in mintea ta e o furtuna, ca neuronii tai lucreaza foarte repede. Am fost dezamagita sa vad cum treci mai departe. Te vedeam dupa colt, am incercat sa strig dupa tine, sa te intorci, sa ma cumperi, caci m-ai gasit, eu eram ceea ce cautai, alinarea de care aveai nevoie. Te-ai intors a doua zi. Si a treia. Si abia in a treia zi destinele noastre s-au reunit. Nu eram scumpa, hartia mea nu era de cea mai buna calitate, dar literele mele, cerneala mea, coperta mea, mirosul meu… erau de-acum ale tale.

Si ca orice om, ai inceput sa ma parasesti incetul cu incetul. Dar eu aveam speranta. Ma citeai, ma aruncai in geanta, ma tranteai peste tot, ameteam cand alergai sa prinizi metroul, iar eu eram strivita… Insa astazi, astazi e ziua cea mare in care eu te voi captiva. In care eu si tu ne vom uni, ca doi iubiti. Tu vei sti ce stiu si eu. Nu mai pot astepta, astazi este ziua mea. Asa ca aculta cu atentie, si scoate-ma de aici. Sunt in aceasta geanta, in geanta ta. Da, draga mea cititoare, sunt eu, cartea ta…

2 Comments

  1. O idee originala, imi place aceasta perspectiva, e adevarat ca in acest „prezent” al nostru, greu ne mai gasim timp sa mai rasfoim o carte. Cand eram mai micuti aveam ceva mai mult timp si mai multa pasiune pt carti, dar asta a tinut pana au aparut metode alternative de a ne petrece timpul, unele placute altele mai putin placute. As putea defini cititul ca un fel de gimnastica a mintii, ei bine, se pare ca creierul nostru e cam sedentar din acest punct de vedere.
    Felicitari pt un articol frumos si astept urmatoarele idei care vor face „tzop tzop” de la te din capsor, pe acest site. :*

  2. Din pacate oamenii se indeparteaza tot mai mult de carti si de mesajul acestora… De aceea sunt fericit cand vad indivizi care macar intra intr-o librarie si au „tupeul” sa rasfoiasca o carte…
    Frumos scris!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s