Despre „a fi/a deveni matur”

eu intreb, eu raspund

Aventura constiintei mele a inceput intr-o dupa-amiaza cand credeam ca orice bomboana trebuie mancata, ca orice gand trebuie rostit cu voce tare, ca orice tip de ciocolata e dulce. Sau, cum se spune, „orice pasare zboara”. Desigur ca nu credeam aceste lucruri doar dupa-amiaza, dar in acel moment (exact calculat printr-o functie complexa de catre un eu necunoscut atotputernic, atotvazator) mi-am dat seama ca sunt protagonist intr-un film care se numea simplu „al meu”. Ca avem constiinta, asta o stim cu totii, nu e nevoie sa fim loviti de fulger ca sa realizam acest lucru. Dar ca acea constiinta a noastra e una intr-un milion, ca noi suntem stapanii deplini ai mintii noastre, ca noi ghidam o lume intreaga sa se miste dupe regulile impuse de noi, ca noi ne autostapanim, automodelam, autocream – a fost pentru mine un fel de revelatie. Cred ca e vorba despre o trecere foarte subtila de la o stare la alta, de la un nivel de constientizare al realitatii la altul, fenomen care se asimileaza oarecum cu ceea ce numim „maturizare”. E fundamental necesar sa ne maturizam. Nu o cer eu, nu o ceri tu, nu o cere nimni in particular. O cere societatea. Si poate ca, pe undeva pe-acolo, tu singur simti nevoia de asta. Cand? Exact in momentul cand simti ca esti respins, nebagat in seama, marginalizat. De catre cine? De oameni. Care oameni? Cei in mijlocul carora traiesti. Se leaga. Toti am fost copii si stim cat de neplacut e sa ti se spuna sa fii matur, sa fii mai responsabil, sa te gandesti la consecintele faptelor tale asuprea mediului in care iti duci linistit viata si asupra ta insuti. E neplacut, cu atat mai mult cu cat, copil fiind, ii auzi pe cei mari spunand deseori „Ce bine e sa fii copil!” A fi copil e echivalent cu a nu avea griji. Si se pare ca, fara exceptii, cam toti „oamenii mari” isi doresc sa redevina in acea stare a dulcei inocente pure. E fireasca deci intrebarea: de ce atata graba in a ne maturiza? Si iarasi ajungem la acel cuvant pentasilabic pe care l-am mai pomenit in discursul nostru – SO-CI-E-TA-TEA. Ea ne impune mai multe decat vrem si suntem capabili sa inghitim. Societatea sau viata? Si una, si alta zic eu. E vorba, pana la urma, despre marea paine care este lumea si ale carei firimituri suntem. Cine sunt eu, cine esti tu? O boaba de nisip pe o plaja lunga de 100 de metri. O margica intr-un sirag. O carte intr-o biblioteca imensa. O frunza intr-un copac – la un moment dat vom cadea. Impreuna sau pe rand. De ce sa ne maturizam? Pentru ca e imperativ. Nu ai voie sa intrebi de ce, trebuie doar sa urmezi cursul vietii, sa faci ce fac si ceilalti. Poti sa iti pui intrebari, dar ele vor ramane fara raspunzi. Poti sa incerci sa le raspunzi, atunci vei fi considerat filosof. Ai putea ajunge sa tii conferinte internationale pe marginea acestui subiect; la 10 ani dupa moartea ta, un student dornic de cunoastere iti va descoperi lucrarile tale in manuscris, nepublicate probabil din cauza mortii survenite prematur, pe care n-ai putut-o anticipa, de care nu te-ai putut ascunde in coltisorul tau de camera – studentul va descoperi ca erai genial, va scoate la lumina cateva din operele tale, isi va pune amprenta pe ele, iar tu, impreuna cu el, veti deveni faimosi. „Si numele vostru va dainui pentru totdeauna”. De ce vrem, de ce trebuie sa ne maturizam? Pentru ca n-avem de ales. Pentru ca un om imatur va fi privit intotdeauna cu ironie, luat in deradere. Oricat de inteligent ar fi, oricat de bun ar fi in ceea ce face. Va fi dat la o parte. De catre societate. Intr-un final, ar putea ajunge sa se nege singur, din cauza marginalizarii la care este supus. E trist, nu? Am aflat deci, ne maturizam pentru ca trebuie. Dar asta nu are oare un ecou negativ asupra noastra, asupra fiintei noastre integre? S-ar putea ca prin acest proces sa ne pierdem partea cea mai frumoasa a noastra, aceea de a vedea lucrurile minunate, chiar si pe cele mai marunte, de a observa labirintul din petalele unei flori, zborul usor al unui fluture, marea de culori care ne inconjoara. Nu s-ar putea, e sigur. A pasi din lumea copilariei spre aceasta lume a oamenilor mari e un act inselator. E ca o trecere printr-o poarta dintr-o parte in alta, dintr-un univers in altul. Se intampla insa ca atunci cand faci acest pas, poarta sa se inchida in urma ta si orice legatura a ta cu eul tau din copilarie se va aliena treptat. Vei ajunge sa uiti, sa te uiti. Daca ramai la mijloc, e posibil sa te simti strain de tine, sa-ti doresti sa ramai copil, dar sa ai insatisfactii pe celalalt plan; ar insemna sa traiesti in trecut si sa-ti ratezi viitorul. Atunci cum sa facem ca sa nu ne pierdem? Nu pretind ca as avea raspunsul exact, corect. Insa cred ca elementul cheie in aceasta transformare e sufletul. De el trebuie avut grija. El trebuie protejat. De ce le cer parintii copiilor sa se maturizeze si totodata ii admira pentru lipsa lor de griji? Din dorinta de a-i proteja de monstrii societatii, care abia asteapta sa sifoneze un spirit pur, sa-i digere orice urma de inocenta, sa-l anuleze pe individ, sa-l reduca. Din regretul ca ei insisi au fost sfasiati. Din dragoste pentru ei. Din dorinta de a-i proteja, de a-i vedea fericiti. Pentru ca ei, copiii, sunt raspunsul pe care parintii il dau lumii, atunci cand aceasta tinde sa ucida inocenta, sunt un fel de reactie impotriva fenomenului de alterare a sufletului. Acesta e raspunsul meu, asa l-am gasit in timpul aventurii constiintei mele…

1 Comment

  1. In primul rand, as vrea sa te felicit pt un articol bine realizat, sunt de acord cu te in privinta capacitatii omului de a se automodela, in fond, aceasta este calea fiecaruia de a cauta cat mai multe solutii pt a fi fericit. Societatea, per se, exercita o presiune prin care deteremina o automatizare comportamentala si o diminuare a acelei inocente specifica copiilor, aceasta este una din metode pt a forta transformarea omului intr-un sclav al ei si o ironie a „societatii” este recunoasterea post-mortem a marilor artisti, sau a unor oameni care au fost marginalizati pe durata vietii.
    Adevarata putere a omului consta in a cauta sa evadeze din mecanicitatea cotidiana si de a avea cat mai multe momente placute in viata, pt ca acele momente conteaza in realitate.
    Te felicit inca o data pt articol si astept cu interes urmatoarele blog-uri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s