Mon meilleur ami

 

Am considerat intotdeauna ca filmele frantuzesti sunt extraordinare. Ca orice subiect s-ar aborda, oricat de banal sau de plictisitor, intr-un film frantuzesc acesta ar parea amuzant si atragator. “Mon meilleur ami” nu este o exceptie de la aceasta regula a mea. Asa cum titlul sugereaza, subiectul acestui film regizat de Patrice Leconte este prietenia. Mai exact, existenta unui cel mai bun prieten. Regizorul insusi descrie cel mai bine actiunea filmului:

Miza scenariului : povestea unui tip cãruia toatã lumea îi spune cã nu are prieteni, care exclamã cu violentã si care, pentru a dovedi contrariul, se angajeazã într-un pariu absurd si abstract, arãtând celorlalti acest prieten pe care nu îl are ! Mi s-a pãrut original sã lansezi un pariu pe o bazã pe care nu se pariazã de obicei. Pe de altã parte acest lucru mi-a permis sã vorbesc despre prietenie si despre lipsa prieteniei. În ochii mei, este ca si cum s-ar prezenta o poveste de iubire. Trebuie schimbate doar prenumele ! Dar acest proiect mi-a atras imediat atentia, asta pentru cã am simtit cã subiectul crea rezonante intime pentru mine. Nu este un film autobiografic dar dacã sunt întrebat cine este cel mai bun prieten al meu, as fi destul de jenat pentru a rãspunde.

Cred ca aceste cuvinte sunt suficiente pentru a va face sa urmariti filmul – un amestec intre drama si comedie, parand atat de real, cu atat mai mult cu cat, pentru a sublinia tema principala, regizorul se foloseste, la un moment dat, de existenta unei emisiuni de cultura generala, si anume de “Cum sa devii milionar” (varianta romaneasca e “Vrei sa fii miliardar”). In aceasta emisiune, concurentul are posibilitatea ca, atunci cand nu cunoaste raspunsul corect al unei intrebari, sa sune un prieten. Acest fapt l-a izbit pe Patrice Leconte si a stiut ca trebuie sa se foloseasca de un astfel de pretext in contextul filmului. Se poate spune, deci, ca “Mon meilleur ami” a fost scris in timp ce era regizat si filmat, ceea ce ii confera nu doar statut de experiment, ci, totodata, de capodopera a lui Leconte.

Eu nu adaug mai mult, va invit doar sa urmariti acest film. Chestiunea prieteniei si a lipsei de prieteni a omului contemporan este des intalnita in societatea noastra. Merita sa meditezi, macar putin, asupra acestei probleme. Incepe simplu, intrebandu-te: ”Cine e cel mai bun prieten al meu?”

 

Parintii…

… sunt ai tai n-ai ce sa faci. Trebuie sa-i educi. Sa ai grija de ei. Sunt niste copii mai mari. Parintii nu ti-i alegi, nici ei nu te aleg pe tine. Un papusar mai mare decat noi a aranjat jocul in asa fel incat tu sa fii copilul lor, iar ei parintii tai. Mama si tata. Niste copii mai mari care au grija de tine, copilul lor. Nu stiu de ce au unii impresia ca adultii, ca parintii ar fi altceva decat imagini ale unor alti copii. De-aia sunt asa nesuferiti uneori. Se iau de tine la orice miscare. Stiu ca nu-ti convine, nimanui nu-i convine, dar nu-i problema, si tu vei ajunge la fel ca parinte, la fel de sacaitor i se va parea copilului tau ca esti. Involuntar. Iti promiti in sinea ta ca atunci cand vei fi mama sau tata vei fi perfect, ca fiii si fiicele tale te vor adora la nebunie si vor spune tuturor ce parinte extraordinar esti. Dar nu va fi asa. Probabil ca si parintii tai si-au promis la fel cand erau de varsta ta. Erau convinsi ca ei insisi vor fi perfecti, sau ca isi vor imita proprii parinti care au fost, la randul lor, perfecti. Si n-au fost perfecti, ii vezi clar ca n-au fost, pentru ca tu trebuie sa rabzi tot. Sa ceri voie ca sa iesi afara. Daca nu ceri voie, ti se impune o ora la care sa te intorci. Daca nu te intorci, ai incurcat-o. Insa problema care ma sacaie pe mine cel mai tare, mai tare decat tantarii acestei veri, e legata de scoala. Exista unii parinti, nu toti - in mod inexplicabil si printr-o coincidenta fenomenala ei au dezvoltata aceasta latura in exces – care te toaca pur si simplu la cap in ceea ce priveste activitatea ta scolara. Probabil ca stiti despre ce e vorba. Daca iei o nota mica, de ce ai luat nota mica. Daca iei nota mare, “eh, s-a intamplat”. Daca li se pare ca petreci prea mult timp distrandu-te, te cearta si te trimit la invatat. Daca cumva protestezi, risti sa fii si pedepsit(a). Daca chiulesti si ei afla, e vai si-amar de fundul tau. Cunoasteti tipul asta, nu? Ei bine, sfatul meu e sa-i lasati in pace. Sa fiti calmi. Asa sunt ei. Niste copii mai mari, care vor sa se simta puternici, vor sa aiba controlul, atunci cand viata lor de adulti incepe sa devina insuportabila. Asa vei fi si tu. Nu-ti vei varsa nervii si frustrarile asupra copilului tau – se poate si asta – dar cu siguranta vei cauta o cale sa te eliberezi. Sa te simti stapan pe viata ta. Sa te simti sigur.

Ciocolata nu ingrasa

Era odata o ciocolata suparata pe toata lumea, pentru ca o barfeau si spuneau despre ea ca ar ingrasa, ca n-ar fi sanatoasa pentru corpul uman, ca e plina de e-uri, ca una, ca alta. Era foc de suparare si se gandea cu regret la acele zile cand primele ciocolate fusesera inventate. Probabil, isi zicea ea, ar fi fost mai bine daca noi, ciocolatele, ne-am fi abtinut si nu am fi aparut deloc in aceasta lume. Oamenii, se vede clar, nu stiu sa ne aprecieze. Trebuie sa stiti, dragi cititori, ca aceasta ciocolata era o ciocolata filosof si ca toate meditatiile ei ajungeau uneori in puncte atat de intortocheate, incat o lasa balta si cauta alte subiecte pe marginea carora sa merite sa discute cu alte ciocolate din aceeasi regiune. Cum spuneam, ciocolata noastra era atat de suparata, incat devenise de la un timp amaruie, iar copilul caruia ii fusese daruita o abandonase in spatele unui calorifer, intr-un loc intunecos si oarecum racoros, caci, vara fiind, ciocolata ar fi putut sa se topeasca daca acel copil neindemanatic si nepasator ar fi aruncat-o aiurea. Probabil ca va intrebati de ce era asa suparata ciocolata mea. Ei bine, va va povesti chiar ea. Pentru ca, trebuie sa stiti, ciocolata mea e una nonconformista, care ia atitudine, e foarte tupeista si intotdeauna a fost rau privita in cercurile de ciocolata, pentru ca, asemenea marilor scriitori de la noi, aducea cu sine un val nou de idei, de impresii despre ciocolata. Aceste idei, la timpul lor, pareau de negandit, de neconceput, erau privite ca fiind deplasate. Dar ciocolata mea stia ca peste cativa ani, toti vor aborda perspectiva ei. Eu insumi, in calitate de jurnalist fictiv, am adoptat o parte din axiomele pe care ciocolata mea mi le-a prezentat exact cand ma pregateam sa o mananc. Iata ce imi spunea ciocolata mea:

“Oamenii nu stiu sa aprecieze ceea ce au. E ceva cunoscut. Cand s-a inventat ciocolata pentru prima data, toti erau uimiti, erau incantati, adorau gustul ei; treptat au devenit sclavii ciocolatei. Astazi exista magazine speciale unde se fabrica ciocolata, exista chiar muzee dedicate ciocolatei. Exista ciocolata de toate felurile : alba, neagra, colorata, cu diverse arome, de diferite marimi, de orisicate calitati si preturi, pentru oameni saraci, pentru oameni bogati. Toata lumea mananca ciocolata. Fara exceptie. Nu exista persoana de pe Pamant care sa nu fi mancat, cel putin o data in viata lui, o bucatica de ciocolata. Si in toata euforia asta, vine unul si zice: <Ciocolata nu e sanatoasa pentru organism! Ciocolata ingrasa!> Fleacuri! Si culmea, multi il asculta. Desigur multimea toata ii aclama pe acesti depravati care gasesc ca ciocolata e un lux daunator. E pe dracu! (n.a. Imi cer scuze, in numele ciocolatei mele, care se pare ca nu isi tine in frau limbajul.) Va zic eu, ca o ciocolata ce sunt: fratilor, ciocolata e mai mult decat sanatoasa! E afrodisiac. Un barbat daca incearca sa seduca o femeie, trebuie neaparat – asta e lege nescrisa – sa ii duca acesteia ciocolata. Bomboane, tablete. Orice, doar ciocolata sa fie. Asta topeste inima femeii. Alta situatie: ai un examen, esti ultra stresat. Solutia: ciocolata. Da, ai citit bine! Ciocolata calmeaza, stimuleaza centrii nervosi, te ajuta. Te ingrasa? Pai da, daca mananci 7000 de ciocolate. Orice aliment consumat in cantitati industriale ingrasa, nu doar ciocolata. Dati vina pe ciocolata pentru ca e dulce si ofera placere si e specific omului sa dea vina pe chestiile care ii ofera placere pentru esecurile si frustrarile lui. Esti pe strada, in plina vara, te ia ameteala, iti vine rau, ti-a scazut glicemia, esti la pamant, ai nevoie de zahar. De unde iei zahar? De la alimentara. Dar nu poti sa ceri un chil de zahar cand tu vrei doar un pic. Ce cumperi atunci? O ciocolata! Vezi desigur ca ciocolata e buna in multe situatii si te salveaza. Ah, ca sa nu mai vorbim de formidabila arta de a face ciocolata! Un bun bucatar ar trebui sa se priceapa la asa ceva, o buna gospodina la fel. Ciocolata facuta in casa e minunata, intrebati-i pe copii, intrebati-i pe adultii care isi amintesc de copilarie, de casa mamei sau a bunicii, de bucataria unde mirosea a ciocolata. Mama pleaca la cumparaturi sau la servici; isi intreaba fiul in varsta de 5 ani: Ce vrei sa iti cumpar? Ce raspunde copilul? O CIOCOLATAAAA!!! Ce-ar fi lumea fara ciocolata? Un imens haos amar…”

Ciocolatei mele i se face rau daca vorbeste prea mult, asa ca o sa inchei eu mica poveste in locul ei. La cateva zile dupa ce i-am luat acest interviu, ciocolata mea a initiat o reforma in lumea ciocolatei. Proiectul i-a fost aprobat de ciocolata-presedinte, care, ce-i drept, si ea simtea nevoia de o schimbare. Imaginea ciocolatei in lumea oamenilor fusese patata si ciocolatele nu aveau cum sa stea cu mainile in san. Dupa o luna de la acest interviu, ciocolata a preluat controlul asupra fabricilor de ciocolata din intreaga lume. Cei care luasera numele ciocolatei in desert si ii negasera calitatile au fost supradozati cu ciocolata si si-au schimbat complet parerea. De atunci ei ridica numele ciocolatei in slavi, i-au inchinat chiar si imnuri si au construit 5 temple dedicate ciocolatei. In momentul in care acest articol este editat, ciocolata stapaneste lumea. Si lumea e foarte, foarte dulce…

Despre “a fi/a deveni matur”

eu intreb, eu raspund

Aventura constiintei mele a inceput intr-o dupa-amiaza cand credeam ca orice bomboana trebuie mancata, ca orice gand trebuie rostit cu voce tare, ca orice tip de ciocolata e dulce. Sau, cum se spune, “orice pasare zboara”. Desigur ca nu credeam aceste lucruri doar dupa-amiaza, dar in acel moment (exact calculat printr-o functie complexa de catre un eu necunoscut atotputernic, atotvazator) mi-am dat seama ca sunt protagonist intr-un film care se numea simplu “al meu”. Ca avem constiinta, asta o stim cu totii, nu e nevoie sa fim loviti de fulger ca sa realizam acest lucru. Dar ca acea constiinta a noastra e una intr-un milion, ca noi suntem stapanii deplini ai mintii noastre, ca noi ghidam o lume intreaga sa se miste dupe regulile impuse de noi, ca noi ne autostapanim, automodelam, autocream – a fost pentru mine un fel de revelatie. Cred ca e vorba despre o trecere foarte subtila de la o stare la alta, de la un nivel de constientizare al realitatii la altul, fenomen care se asimileaza oarecum cu ceea ce numim “maturizare”. E fundamental necesar sa ne maturizam. Nu o cer eu, nu o ceri tu, nu o cere nimni in particular. O cere societatea. Si poate ca, pe undeva pe-acolo, tu singur simti nevoia de asta. Cand? Exact in momentul cand simti ca esti respins, nebagat in seama, marginalizat. De catre cine? De oameni. Care oameni? Cei in mijlocul carora traiesti. Se leaga. Toti am fost copii si stim cat de neplacut e sa ti se spuna sa fii matur, sa fii mai responsabil, sa te gandesti la consecintele faptelor tale asuprea mediului in care iti duci linistit viata si asupra ta insuti. E neplacut, cu atat mai mult cu cat, copil fiind, ii auzi pe cei mari spunand deseori “Ce bine e sa fii copil!” A fi copil e echivalent cu a nu avea griji. Si se pare ca, fara exceptii, cam toti “oamenii mari” isi doresc sa redevina in acea stare a dulcei inocente pure. E fireasca deci intrebarea: de ce atata graba in a ne maturiza? Si iarasi ajungem la acel cuvant pentasilabic pe care l-am mai pomenit in discursul nostru – SO-CI-E-TA-TEA. Ea ne impune mai multe decat vrem si suntem capabili sa inghitim. Societatea sau viata? Si una, si alta zic eu. E vorba, pana la urma, despre marea paine care este lumea si ale carei firimituri suntem. Cine sunt eu, cine esti tu? O boaba de nisip pe o plaja lunga de 100 de metri. O margica intr-un sirag. O carte intr-o biblioteca imensa. O frunza intr-un copac – la un moment dat vom cadea. Impreuna sau pe rand. De ce sa ne maturizam? Pentru ca e imperativ. Nu ai voie sa intrebi de ce, trebuie doar sa urmezi cursul vietii, sa faci ce fac si ceilalti. Poti sa iti pui intrebari, dar ele vor ramane fara raspunzi. Poti sa incerci sa le raspunzi, atunci vei fi considerat filosof. Ai putea ajunge sa tii conferinte internationale pe marginea acestui subiect; la 10 ani dupa moartea ta, un student dornic de cunoastere iti va descoperi lucrarile tale in manuscris, nepublicate probabil din cauza mortii survenite prematur, pe care n-ai putut-o anticipa, de care nu te-ai putut ascunde in coltisorul tau de camera – studentul va descoperi ca erai genial, va scoate la lumina cateva din operele tale, isi va pune amprenta pe ele, iar tu, impreuna cu el, veti deveni faimosi. “Si numele vostru va dainui pentru totdeauna”. De ce vrem, de ce trebuie sa ne maturizam? Pentru ca n-avem de ales. Pentru ca un om imatur va fi privit intotdeauna cu ironie, luat in deradere. Oricat de inteligent ar fi, oricat de bun ar fi in ceea ce face. Va fi dat la o parte. De catre societate. Intr-un final, ar putea ajunge sa se nege singur, din cauza marginalizarii la care este supus. E trist, nu? Am aflat deci, ne maturizam pentru ca trebuie. Dar asta nu are oare un ecou negativ asupra noastra, asupra fiintei noastre integre? S-ar putea ca prin acest proces sa ne pierdem partea cea mai frumoasa a noastra, aceea de a vedea lucrurile minunate, chiar si pe cele mai marunte, de a observa labirintul din petalele unei flori, zborul usor al unui fluture, marea de culori care ne inconjoara. Nu s-ar putea, e sigur. A pasi din lumea copilariei spre aceasta lume a oamenilor mari e un act inselator. E ca o trecere printr-o poarta dintr-o parte in alta, dintr-un univers in altul. Se intampla insa ca atunci cand faci acest pas, poarta sa se inchida in urma ta si orice legatura a ta cu eul tau din copilarie se va aliena treptat. Vei ajunge sa uiti, sa te uiti. Daca ramai la mijloc, e posibil sa te simti strain de tine, sa-ti doresti sa ramai copil, dar sa ai insatisfactii pe celalalt plan; ar insemna sa traiesti in trecut si sa-ti ratezi viitorul. Atunci cum sa facem ca sa nu ne pierdem? Nu pretind ca as avea raspunsul exact, corect. Insa cred ca elementul cheie in aceasta transformare e sufletul. De el trebuie avut grija. El trebuie protejat. De ce le cer parintii copiilor sa se maturizeze si totodata ii admira pentru lipsa lor de griji? Din dorinta de a-i proteja de monstrii societatii, care abia asteapta sa sifoneze un spirit pur, sa-i digere orice urma de inocenta, sa-l anuleze pe individ, sa-l reduca. Din regretul ca ei insisi au fost sfasiati. Din dragoste pentru ei. Din dorinta de a-i proteja, de a-i vedea fericiti. Pentru ca ei, copiii, sunt raspunsul pe care parintii il dau lumii, atunci cand aceasta tinde sa ucida inocenta, sunt un fel de reactie impotriva fenomenului de alterare a sufletului. Acesta e raspunsul meu, asa l-am gasit in timpul aventurii constiintei mele…

function

while (i was having lunch) {

       someone knocked at the door;

       asked me gently to open the door;

       i refused firmly;

       that person started to knock violently;

       i got scared;

       he smashed the door with an axe;

       i tried to call the police;

       but i didn’t have enough time;

       so he came in;

       and;

}

return to_sleep;

eu sunt lumea si lumea este eu!

Daca luam in considerare faptul ca lumea este reprezentarea noastra, atunci, prin  filtrul gandirii actuale, ar rezulta ca lucrurile bune sau rele ni se intampla noua si celorlalti pentru ca noi dorim aceasta. Orice act care are loc nu ar reprezenta, prin urmare, altceva decat o ciocnire a vointelor mai multor indivizi care traiesc in aceeasi comunitate, un fel de degajare de energie creatoare la nivel inconstient. Spre exemplu, suntem incurajati sa gandim pozitiv, sa fim pozitivi sau, cel putin, sa ne descoperim acea latura pozitiva a fiintei noastre si, in plus, sa o transformam intr-o dominanta a caracterului nostru, a modului nostru de a trai, de a ne comporta si de a gandi. Aceasta ar duce, la un moment dat, intr-o amprenta pe care noi o lasam asupra spatiului si timpului in care traim. Este o chestiune de vointa sa vezi lucrurile mai putin negative decat sunt, sa le treci printr-un filtru care sta precum un scut in fata vulnerabilului tau eu si sa le elimini elementul nociv care are puterea de a manca precum un vierme din tine, de a te dezintegra din punct de vedere psihic si, pana la urma, fizic. Acest scut trebuie sa iti protejeze corpul si mintea. Dincolo de acest obstacol este eul fragil, pe care ideile maligne il pot infecta sau distruge. Iata o explicatie a faptului ca suntem incurajati, in ziua de azi, sa nu mai acordam atentie vorbelor pe care le auzim in stanga si in dreapta, pentru ca atentia noastra deviata catre aceste bacterii nu face decat sane determine sa lasam jos apararea si sa fim atinsi de o boala la fel de grava precum cele existente in epoca noastra. Boala sufletului nu e cu nimic mai prejos decat cea a corpului. In aceste circumstante, odata scutul protector activat, avem puterea de a manipula sau, cu alte cuvinte, de a determina ceea ce se intampla si, de asemenea, de a influenta puternic felul in care ne ajung la noi anumite semnale din mediul inconjurator. Daca fiecare om are parte de o astfel de vointa creatoare, pe care o presupunem ideal pozitiva, atunci faptele lumii sunt doar imagini ale ideilor noastre. Numim distructiva acea vointa care influenteaza negativ mediul. Asadar, lumea e o suma algebrica a vointelor oamenilor care traiesc in ea. Acei oameni care nu poseda o astfel de insusire sunt cu desavarsire pierduti,  daca nu incearca, daca nu VOR sa isi defineasca propria lor personalitate creatoare, caci in fiecare din noi exista un demiurg care asteapta sa fie trezit, sa fie invitat la discutie, la creatie. Noi cream lumea, pe de o parte, si lumea ne creeaza pe noi, pe de alta parte. E un fel de identitate intre doi termeni. La un alt nivel, noi insine suntem lumea. Eu, de exemplu, sunt o creatie a mea si a tuturor celor ce m-au inconjurat. Vointa mea s-a intersectat cu a lor si am devenit ceea ce sunt acum. Insa eu sunt asa cum ma vad eu doar pentru mine, pentru ochiul meu, educat intr-un anume fel. Altcineva ma vede in alt mod si tot astfel e valabil pentru oricine care ma supune studiului ochiului sau atent. Exista atatea euri cate vointe, atatea lumi cate euri, atatia ochi cate lumi. De asemenea, exista si un EU suprem, care ne inglobeaza pe toti. Practic, noi suntem celulele sale, suntem ceea ce il face pe el sa functioneze, sa creeze, sa se creeze, sa vrea si as se vrea. Suntem firimituri ale  unei paini cosmice, entitati minuscule care au impresia ca vointa lor e mai presus de toate. Intr-adevar, fiecare dintre noi capata, la un anumit moment de timp, fie chiar si pentru cateva clipe, constiinta sau inconstiinta faptului ca LUMEA SUNT EU! Ne vedem noi insine in postura Eului, tronand deasupra unei lumi in care fiecare, la randu-i , se crede Dumnezeu. E un proces firesc in viata sau, mai bine zis, in vointa noastra. Pana la urma e o chestie de vointa sa vrei sa fii Eul, sa renunti la eul tau mic, insa atunci, suprematia ta nu e utila nimanui, pentru ca tu ai fi un fel de dictator, pe care celelalte euri vor vrea sa il dea jos si atunci ar aparea un conflict intre tine si lumea pe care tu ai creat-o, asupra careia stapanesti, iar urmarea acestui lucru nu ar fi alta decat distrugerea ta ca eu de orice fel, mic sau mare. Practic, te-ai dezintegra. Daca, pe de alta parte, accepti ideea ca altcineva este Eul si nu ai aspiratii egoiste de genul “eu sunt Eu”, atunci vointa ta e cu siguranta una pozitiva si ea nu va influenta negativ alte entitati din mediul tau. Ca orice manifestare a constiintei, vointa ta va fi indreptata in sus, incercand a transcende orice alta manifestare. La acest nivel, tu ai ajuns intr-un univers propriu, de care esti constient si, daca printr-o ironie a sortii tu esti Eul, nefiind constient de asta sau nu, ori cel putin neabuzand de atotputernicia ta si nedorindu-ti a te afirma in calitate de conducator suprem, la acest nivel tu esti Vointa. Nu precum Luceafarul care s-a retras in melancolie, ci intr-un model in care orice sentiment negativ e alterat de cele pozitive. Aplicand un astfel de filtru benign lumii intregi, am avea poate parte de o lume mai buna…

- va urma -

britney spears type

a fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar pomeni. de catre cine nu s-ar pomeni? de catre ziare, reviste, teveuri, site-uri si alte inimaginabile mijloace de informare a publicului nestiutor. acum, eu n-o sa insir aici toata povestea divei, pentru ca ar plictisi. pot sa fac un rezumat… era odata o fetita de liceu pe nume britney, care avea o voce mai mult sa mai putin minunata, care a avut noroc ca vocea ei sa fie descoperita de un oarecare producator, care a ajutat-o pe micuta adolescenta sa lanseze un videoclip, o melodie, care a devenit, in scurt timp, number 1 in topurile internationale. a mai scos tipesa cateva melodii, care reuseau sa ajunga in top, pentru ca, ce e drept, fatuca arata foarte bine si multi dintre fanii ei erau barbati care stiau sa ii aprecieze rotunjimile la adevarata lor valoare. mai departe, am pierdut firul povestii si am uitat amanuntele. cert e ca tipesa a jucat si intr-un film, care, din cate am auzit, a fost un esec total, debutul ei cinematografic soldandu-se doar cu injuraturi (ca reactie din partea publicului din toate colturile regatului ei de diva multimilionara). pe urma, foarte mult mediatizata a fost despartirea fetitei noastre de bine cunoscutul Justin Timberlake, care i-a dat papucii din cauza ca, zic eu, era prea proasta. in fine, nu motivul conteaza, ci despartirea in sine. fanii au fost dezamagiti si britney a inceput sa piarda din adoratori si sa fie aspru criticata in media. tipesa a intrat in depresie, a mai scos cateva cantece, fara o valoare extraordinara, incercand sa se mentina pe linia de plutire. treburile stateau cum stateau si, la un moment dat, ca sa intre in atentia publicului, fata noastra, care a devenit femeie intre timp, se casatoreste, beata fiind, cu un fost prieten din copilarie. relatia lor nu dureaza prea mult, pentru ca ea se trezeste din betie isi da seama ce boacana a facut si baga divort. la ceva vreme dupa intamplarea asta, tipesa isi revoca hotararea si se casatoreste pe bune cu fostul ei sot. minunata lor casnicie era privita cu neincredere de catre fani. britney era acum impartita intre viata de familie (caci cei doi soti n-au stat degeaba, ci au facut repede doi copii, ca sa nu zica femeia ca nu si-a facut datoria de a participa la inmultirea speciei umane) si viata de scena, a inceput sa faca greseli dupa greseli, astfel incat acum diva a ajuns sa fie luata in ras de oricine. s-a ingrasat, nu mai poate scoate un hit pe piata, viata amoroasa e pe duca, pentru ca cica va divorta a doua oara de sotul ei (motivul : banii), iar in aparitiile publice (gen MVA*) nu pierde ocazia sa se faca de ras. pana la urma, tipesa n-a ajuns sa isi traiasca visul de fericire eterna. sau cine stie, poate chiar o sa revina pe scena muzicala. ea promite un come-back de atata vreme.

ideea acestui blog nu e de a face publicitate unei ex-vedete. care vedeta mai e si blonda si proasta. tin minte ca atunci cand aparuse fenomenul britney spears, divei i se ofereau milioane de dolari pentru a face sex cu personalitati importante… importante, adica pline de bani. astazi nimeni n-ar mai oferi atat ca sa se culce cu ea, pentru ca e o epava.

 una peste alta, ma gandeam daca asta e destinul fericirii. sa ajungi pe culme azi, iar maine sa cazi intr-o prapastie mai adanca decat abisul din care ai urcat spectaculos. nu stiu ce sa zic, dar mi se pare ca asta e una dintre fetele fericirii. de-aia mi-am numit blogul “b.s. type”. intr-un fel mi se pare trist. tipesa n-a reusit prea multe in viata. lumea deja a uitat-o. practic, viata ei e ratata. pe toate planurile. si chestia si mai trista e ca nu e singura. sunt multe alte persoane care au aceeasi soarta. si cand te gandesti cata prostie zace in ele si ca, pentru ca sunt asa proaste, castiga atat de multi bani, nu poti decat sa privesti detasat toate chestiile astea. chestii care sunt, pana la urma, tragice. pentru ca astea sunt “valorile” lumii noastre, astia sunt eroii cu care ne mandrim.

daca vin extraterestrii peste noi, ce-o sa gaseasca? pe britney spears insarcinata a treia oara, probabil, cu un gunoier dintr-o suburbie a new york-ului…

prima data doare

se ia una bucata individ care n-are ce face. se cauta un site pe google. se introduc niste date de la tastatura. si puf! individul are blog. e o chestie la moda sa ai blog, mai ales daca esti un adolescent tanar si nelinistit, care n-are ce face cu timpul liber si prefera sa si-l petreaca in tovarasia prea iubitului calculator, fara de care, in ziua de azi, n-ai mai putea face absolut nimic. nu am in minte o definitie exacta a notiunii de blog. ideea e ca apare unul care are impresia ca nimeni nu-l intelege si se apuca sa se “destainuie” pe net – asa e mai interesant, sa urli si sa stie toata lumea de tine, ca urli si de ce urli – apoi se da mare scriitor, pentru ca, vezi doamne, el are blog, si deci are talent la scris, nu ca altii care au talent la counter strike si sunt dependenti de jocurile pe calculator… alta chestie cu blogurile e ca in blogul tau te poti lauda cat vor muschii tai, mai ales ca dai link-ul catre pagina care-ti poarta semnatura tuturor cunoscutilor si gata, esti celebru. toata lumea stie ce faci tu si ce ti se intampla si ce nelinisti ai si asa mai departe. pe urma, sunt blogurile de stiri. intr-un fel, sunt cele mai interesante. afli chestii, bineinteles exagerate, ingropate sub o mie de clisee. uneori, cand nu dai de formule consacrate si ai impresia ca ai gasit ceva original, incepi sa traiesti sentimentul ala de frustrare ca nu ti-au venit tie ideile astea intai, pentru ca de fapt si tu credeai la fel, dar a fost altul inaintea ta care s-a exprimat. drept urmare, mai adaugi un post la blogul tau, si-ti versi acolo toti nervii, en gross.

de ce mi-am facut si eu blog? habar n-am. cred ca din cauza ca e la moda si exista tendinta asta de a copia, de a face ce face toata lumea. oricum, tot incercand sa faci ceva nou si nemaifacut, nemaiauzit, nemaivazut, te intorci de unde ai plecat, la aceleasi repetitii. incerci sa fii excentric, sa arati ca ai personalitate si ca ai ceva de spus, dar nu esti mai presus decat bloggerii care scriu doar de dragul de a freca tastatura… dupa cateva luni bune de postat nervi si sentimente pe net, ajungi sa iti placa, sa iti intre in sange. iar daca iei o pauza pentru a face ceva, subliniez verbul “a face”, pe care il folosesc in sens literal, ajungi, la un moment dat sa te plictisesti si, inevitabil vrei sa te regasesti. eu am ales blogul. am ales sa obosesc tastatura fara mila. in orice caz, nu e prima data.