Arhiva pentruipoteze

Despre “a fi/a deveni matur”

{ mai 20, 2008 @ 4:36 pm } · { deceurile, ipoteze }
{ } · { Comentarii (1) }

eu intreb, eu raspund

Aventura constiintei mele a inceput intr-o dupa-amiaza cand credeam ca orice bomboana trebuie mancata, ca orice gand trebuie rostit cu voce tare, ca orice tip de ciocolata e dulce. Sau, cum se spune, “orice pasare zboara”. Desigur ca nu credeam aceste lucruri doar dupa-amiaza, dar in acel moment (exact calculat printr-o functie complexa de catre un eu necunoscut atotputernic, atotvazator) mi-am dat seama ca sunt protagonist intr-un film care se numea simplu “al meu”. Ca avem constiinta, asta o stim cu totii, nu e nevoie sa fim loviti de fulger ca sa realizam acest lucru. Dar ca acea constiinta a noastra e una intr-un milion, ca noi suntem stapanii deplini ai mintii noastre, ca noi ghidam o lume intreaga sa se miste dupe regulile impuse de noi, ca noi ne autostapanim, automodelam, autocream – a fost pentru mine un fel de revelatie. Cred ca e vorba despre o trecere foarte subtila de la o stare la alta, de la un nivel de constientizare al realitatii la altul, fenomen care se asimileaza oarecum cu ceea ce numim “maturizare”. E fundamental necesar sa ne maturizam. Nu o cer eu, nu o ceri tu, nu o cere nimni in particular. O cere societatea. Si poate ca, pe undeva pe-acolo, tu singur simti nevoia de asta. Cand? Exact in momentul cand simti ca esti respins, nebagat in seama, marginalizat. De catre cine? De oameni. Care oameni? Cei in mijlocul carora traiesti. Se leaga. Toti am fost copii si stim cat de neplacut e sa ti se spuna sa fii matur, sa fii mai responsabil, sa te gandesti la consecintele faptelor tale asuprea mediului in care iti duci linistit viata si asupra ta insuti. E neplacut, cu atat mai mult cu cat, copil fiind, ii auzi pe cei mari spunand deseori “Ce bine e sa fii copil!” A fi copil e echivalent cu a nu avea griji. Si se pare ca, fara exceptii, cam toti “oamenii mari” isi doresc sa redevina in acea stare a dulcei inocente pure. E fireasca deci intrebarea: de ce atata graba in a ne maturiza? Si iarasi ajungem la acel cuvant pentasilabic pe care l-am mai pomenit in discursul nostru – SO-CI-E-TA-TEA. Ea ne impune mai multe decat vrem si suntem capabili sa inghitim. Societatea sau viata? Si una, si alta zic eu. E vorba, pana la urma, despre marea paine care este lumea si ale carei firimituri suntem. Cine sunt eu, cine esti tu? O boaba de nisip pe o plaja lunga de 100 de metri. O margica intr-un sirag. O carte intr-o biblioteca imensa. O frunza intr-un copac – la un moment dat vom cadea. Impreuna sau pe rand. De ce sa ne maturizam? Pentru ca e imperativ. Nu ai voie sa intrebi de ce, trebuie doar sa urmezi cursul vietii, sa faci ce fac si ceilalti. Poti sa iti pui intrebari, dar ele vor ramane fara raspunzi. Poti sa incerci sa le raspunzi, atunci vei fi considerat filosof. Ai putea ajunge sa tii conferinte internationale pe marginea acestui subiect; la 10 ani dupa moartea ta, un student dornic de cunoastere iti va descoperi lucrarile tale in manuscris, nepublicate probabil din cauza mortii survenite prematur, pe care n-ai putut-o anticipa, de care nu te-ai putut ascunde in coltisorul tau de camera – studentul va descoperi ca erai genial, va scoate la lumina cateva din operele tale, isi va pune amprenta pe ele, iar tu, impreuna cu el, veti deveni faimosi. “Si numele vostru va dainui pentru totdeauna”. De ce vrem, de ce trebuie sa ne maturizam? Pentru ca n-avem de ales. Pentru ca un om imatur va fi privit intotdeauna cu ironie, luat in deradere. Oricat de inteligent ar fi, oricat de bun ar fi in ceea ce face. Va fi dat la o parte. De catre societate. Intr-un final, ar putea ajunge sa se nege singur, din cauza marginalizarii la care este supus. E trist, nu? Am aflat deci, ne maturizam pentru ca trebuie. Dar asta nu are oare un ecou negativ asupra noastra, asupra fiintei noastre integre? S-ar putea ca prin acest proces sa ne pierdem partea cea mai frumoasa a noastra, aceea de a vedea lucrurile minunate, chiar si pe cele mai marunte, de a observa labirintul din petalele unei flori, zborul usor al unui fluture, marea de culori care ne inconjoara. Nu s-ar putea, e sigur. A pasi din lumea copilariei spre aceasta lume a oamenilor mari e un act inselator. E ca o trecere printr-o poarta dintr-o parte in alta, dintr-un univers in altul. Se intampla insa ca atunci cand faci acest pas, poarta sa se inchida in urma ta si orice legatura a ta cu eul tau din copilarie se va aliena treptat. Vei ajunge sa uiti, sa te uiti. Daca ramai la mijloc, e posibil sa te simti strain de tine, sa-ti doresti sa ramai copil, dar sa ai insatisfactii pe celalalt plan; ar insemna sa traiesti in trecut si sa-ti ratezi viitorul. Atunci cum sa facem ca sa nu ne pierdem? Nu pretind ca as avea raspunsul exact, corect. Insa cred ca elementul cheie in aceasta transformare e sufletul. De el trebuie avut grija. El trebuie protejat. De ce le cer parintii copiilor sa se maturizeze si totodata ii admira pentru lipsa lor de griji? Din dorinta de a-i proteja de monstrii societatii, care abia asteapta sa sifoneze un spirit pur, sa-i digere orice urma de inocenta, sa-l anuleze pe individ, sa-l reduca. Din regretul ca ei insisi au fost sfasiati. Din dragoste pentru ei. Din dorinta de a-i proteja, de a-i vedea fericiti. Pentru ca ei, copiii, sunt raspunsul pe care parintii il dau lumii, atunci cand aceasta tinde sa ucida inocenta, sunt un fel de reactie impotriva fenomenului de alterare a sufletului. Acesta e raspunsul meu, asa l-am gasit in timpul aventurii constiintei mele…

eu sunt lumea si lumea este eu!

{ februarie 29, 2008 @ 5:39 pm } · { ipoteze }
{ } · { Comentarii (2) }

Daca luam in considerare faptul ca lumea este reprezentarea noastra, atunci, prin  filtrul gandirii actuale, ar rezulta ca lucrurile bune sau rele ni se intampla noua si celorlalti pentru ca noi dorim aceasta. Orice act care are loc nu ar reprezenta, prin urmare, altceva decat o ciocnire a vointelor mai multor indivizi care traiesc in aceeasi comunitate, un fel de degajare de energie creatoare la nivel inconstient. Spre exemplu, suntem incurajati sa gandim pozitiv, sa fim pozitivi sau, cel putin, sa ne descoperim acea latura pozitiva a fiintei noastre si, in plus, sa o transformam intr-o dominanta a caracterului nostru, a modului nostru de a trai, de a ne comporta si de a gandi. Aceasta ar duce, la un moment dat, intr-o amprenta pe care noi o lasam asupra spatiului si timpului in care traim. Este o chestiune de vointa sa vezi lucrurile mai putin negative decat sunt, sa le treci printr-un filtru care sta precum un scut in fata vulnerabilului tau eu si sa le elimini elementul nociv care are puterea de a manca precum un vierme din tine, de a te dezintegra din punct de vedere psihic si, pana la urma, fizic. Acest scut trebuie sa iti protejeze corpul si mintea. Dincolo de acest obstacol este eul fragil, pe care ideile maligne il pot infecta sau distruge. Iata o explicatie a faptului ca suntem incurajati, in ziua de azi, sa nu mai acordam atentie vorbelor pe care le auzim in stanga si in dreapta, pentru ca atentia noastra deviata catre aceste bacterii nu face decat sane determine sa lasam jos apararea si sa fim atinsi de o boala la fel de grava precum cele existente in epoca noastra. Boala sufletului nu e cu nimic mai prejos decat cea a corpului. In aceste circumstante, odata scutul protector activat, avem puterea de a manipula sau, cu alte cuvinte, de a determina ceea ce se intampla si, de asemenea, de a influenta puternic felul in care ne ajung la noi anumite semnale din mediul inconjurator. Daca fiecare om are parte de o astfel de vointa creatoare, pe care o presupunem ideal pozitiva, atunci faptele lumii sunt doar imagini ale ideilor noastre. Numim distructiva acea vointa care influenteaza negativ mediul. Asadar, lumea e o suma algebrica a vointelor oamenilor care traiesc in ea. Acei oameni care nu poseda o astfel de insusire sunt cu desavarsire pierduti,  daca nu incearca, daca nu VOR sa isi defineasca propria lor personalitate creatoare, caci in fiecare din noi exista un demiurg care asteapta sa fie trezit, sa fie invitat la discutie, la creatie. Noi cream lumea, pe de o parte, si lumea ne creeaza pe noi, pe de alta parte. E un fel de identitate intre doi termeni. La un alt nivel, noi insine suntem lumea. Eu, de exemplu, sunt o creatie a mea si a tuturor celor ce m-au inconjurat. Vointa mea s-a intersectat cu a lor si am devenit ceea ce sunt acum. Insa eu sunt asa cum ma vad eu doar pentru mine, pentru ochiul meu, educat intr-un anume fel. Altcineva ma vede in alt mod si tot astfel e valabil pentru oricine care ma supune studiului ochiului sau atent. Exista atatea euri cate vointe, atatea lumi cate euri, atatia ochi cate lumi. De asemenea, exista si un EU suprem, care ne inglobeaza pe toti. Practic, noi suntem celulele sale, suntem ceea ce il face pe el sa functioneze, sa creeze, sa se creeze, sa vrea si as se vrea. Suntem firimituri ale  unei paini cosmice, entitati minuscule care au impresia ca vointa lor e mai presus de toate. Intr-adevar, fiecare dintre noi capata, la un anumit moment de timp, fie chiar si pentru cateva clipe, constiinta sau inconstiinta faptului ca LUMEA SUNT EU! Ne vedem noi insine in postura Eului, tronand deasupra unei lumi in care fiecare, la randu-i , se crede Dumnezeu. E un proces firesc in viata sau, mai bine zis, in vointa noastra. Pana la urma e o chestie de vointa sa vrei sa fii Eul, sa renunti la eul tau mic, insa atunci, suprematia ta nu e utila nimanui, pentru ca tu ai fi un fel de dictator, pe care celelalte euri vor vrea sa il dea jos si atunci ar aparea un conflict intre tine si lumea pe care tu ai creat-o, asupra careia stapanesti, iar urmarea acestui lucru nu ar fi alta decat distrugerea ta ca eu de orice fel, mic sau mare. Practic, te-ai dezintegra. Daca, pe de alta parte, accepti ideea ca altcineva este Eul si nu ai aspiratii egoiste de genul “eu sunt Eu”, atunci vointa ta e cu siguranta una pozitiva si ea nu va influenta negativ alte entitati din mediul tau. Ca orice manifestare a constiintei, vointa ta va fi indreptata in sus, incercand a transcende orice alta manifestare. La acest nivel, tu ai ajuns intr-un univers propriu, de care esti constient si, daca printr-o ironie a sortii tu esti Eul, nefiind constient de asta sau nu, ori cel putin neabuzand de atotputernicia ta si nedorindu-ti a te afirma in calitate de conducator suprem, la acest nivel tu esti Vointa. Nu precum Luceafarul care s-a retras in melancolie, ci intr-un model in care orice sentiment negativ e alterat de cele pozitive. Aplicand un astfel de filtru benign lumii intregi, am avea poate parte de o lume mai buna…

- va urma -