Eu sunt o secunda dintr-un timp prea mare ca sa-l poata cineva cuprinde, prea tare ca sa nu te doara, prea aspru ca sa te prefaci ca nu-l simti. Eu trec prin tine si tu nici n-ai idee ce ti se intampla. Iti cade parul, mainile incep sa-ti tremure, ochii sa-ti ascunda lumina, memoria sa-ti dea ghionturi nesuferita. Lent ti se intampla toate astea. Te vezi la 20 de ani, apoi, candva, nici nu-ti dai seama cand, esti la pragul de sus al unei usi pe care nu-ti amintesti s-o fi deschis, dar pe care esti sigur ca o vei inchide cu propriul suflet. Eu sunt pur si simplu ultima ta secunda. Toata viata ai fugit de mine, am incercat, crede-ma sa fug si eu de tine, sa te ignor, sa te refuz, sa te reneg. Dar, in ultima instanta, eu sunt secunda ta. Imbratiseaza-ma, nu m-ai mai vazut niciodata. Da-mi mana, ca un om serios. Te rog, nu fi timid. Nu ma poti mitui, nu ma poti evita, asa ca, te rog, incearca sa faci totul sa para mai usor, pentru tine, pentru mine, incearca sa accepti faptul ca noi doi nu putem fi separati, prin nicio lege, prin nicio minune. Fa-ma mai frumoasa. Fa-ti ultima secunda de neuitat. Ia-ma in amintire cu tine, povesteste-le celorlalti, din lumea cealalta, despre mine. Spune-le ca am vrut sa te fac fericit si nu m-ai lasat. Spune-le povestea mea. Spune-le cat de mult am incercat sa te urasc, sa te ranesc. Pentru ca fara tine, eu nu mai am niciun sens, viata mea – da, am si eu o viata – viata mea se topeste… intr-o secunda. Am fost un timp rau, necopt. Am vrut sa te evit pe tine, din egoism. Si-atunci am trimis Timpul sa-ti ia totul. Si timpul m-a ascultat. Ti-a luat puterea, vederea, familia, ti-a luat tot ce ai obtinut in viata ta. Tot. Si acum, daca nu ti-a mai ramas nimic, m-a trimis pe mine sa te iau. Sa te reintregesc. M-a condamnat. Ce crud a fost Timpul cu mine… Ce cruda am fost eu cu tine! Care ti-e ultima dorinta? Te intreb din politete, oricum aici nimeni nu e desavarsit in arta miracolelor si niciun vis nu se implineste. Poti sa ai dorinte, poti sa le rostesti cu voce tare, poti sa le tii pentru tine. Nimanui nu-i pasa. Ideea e sa te simti tu mai bine, sa speri pana in ultima clipa ca ceva se va schimba. Hai, ti-ai facut patul? Asterne-te si dormi. Si lasa-mi si mie un loc mic langa umarul tau, un loc de-o secunda. Lasa-ma sa trec, prea mult m-am luptat cu Timpul…
Arhiva pentrudeceurile
Parintii…
… sunt ai tai n-ai ce sa faci. Trebuie sa-i educi. Sa ai grija de ei. Sunt niste copii mai mari. Parintii nu ti-i alegi, nici ei nu te aleg pe tine. Un papusar mai mare decat noi a aranjat jocul in asa fel incat tu sa fii copilul lor, iar ei parintii tai. Mama si tata. Niste copii mai mari care au grija de tine, copilul lor. Nu stiu de ce au unii impresia ca adultii, ca parintii ar fi altceva decat imagini ale unor alti copii. De-aia sunt asa nesuferiti uneori. Se iau de tine la orice miscare. Stiu ca nu-ti convine, nimanui nu-i convine, dar nu-i problema, si tu vei ajunge la fel ca parinte, la fel de sacaitor i se va parea copilului tau ca esti. Involuntar. Iti promiti in sinea ta ca atunci cand vei fi mama sau tata vei fi perfect, ca fiii si fiicele tale te vor adora la nebunie si vor spune tuturor ce parinte extraordinar esti. Dar nu va fi asa. Probabil ca si parintii tai si-au promis la fel cand erau de varsta ta. Erau convinsi ca ei insisi vor fi perfecti, sau ca isi vor imita proprii parinti care au fost, la randul lor, perfecti. Si n-au fost perfecti, ii vezi clar ca n-au fost, pentru ca tu trebuie sa rabzi tot. Sa ceri voie ca sa iesi afara. Daca nu ceri voie, ti se impune o ora la care sa te intorci. Daca nu te intorci, ai incurcat-o. Insa problema care ma sacaie pe mine cel mai tare, mai tare decat tantarii acestei veri, e legata de scoala. Exista unii parinti, nu toti - in mod inexplicabil si printr-o coincidenta fenomenala ei au dezvoltata aceasta latura in exces – care te toaca pur si simplu la cap in ceea ce priveste activitatea ta scolara. Probabil ca stiti despre ce e vorba. Daca iei o nota mica, de ce ai luat nota mica. Daca iei nota mare, “eh, s-a intamplat”. Daca li se pare ca petreci prea mult timp distrandu-te, te cearta si te trimit la invatat. Daca cumva protestezi, risti sa fii si pedepsit(a). Daca chiulesti si ei afla, e vai si-amar de fundul tau. Cunoasteti tipul asta, nu? Ei bine, sfatul meu e sa-i lasati in pace. Sa fiti calmi. Asa sunt ei. Niste copii mai mari, care vor sa se simta puternici, vor sa aiba controlul, atunci cand viata lor de adulti incepe sa devina insuportabila. Asa vei fi si tu. Nu-ti vei varsa nervii si frustrarile asupra copilului tau – se poate si asta – dar cu siguranta vei cauta o cale sa te eliberezi. Sa te simti stapan pe viata ta. Sa te simti sigur.
Despre “a fi/a deveni matur”
eu intreb, eu raspund
Aventura constiintei mele a inceput intr-o dupa-amiaza cand credeam ca orice bomboana trebuie mancata, ca orice gand trebuie rostit cu voce tare, ca orice tip de ciocolata e dulce. Sau, cum se spune, “orice pasare zboara”. Desigur ca nu credeam aceste lucruri doar dupa-amiaza, dar in acel moment (exact calculat printr-o functie complexa de catre un eu necunoscut atotputernic, atotvazator) mi-am dat seama ca sunt protagonist intr-un film care se numea simplu “al meu”. Ca avem constiinta, asta o stim cu totii, nu e nevoie sa fim loviti de fulger ca sa realizam acest lucru. Dar ca acea constiinta a noastra e una intr-un milion, ca noi suntem stapanii deplini ai mintii noastre, ca noi ghidam o lume intreaga sa se miste dupe regulile impuse de noi, ca noi ne autostapanim, automodelam, autocream – a fost pentru mine un fel de revelatie. Cred ca e vorba despre o trecere foarte subtila de la o stare la alta, de la un nivel de constientizare al realitatii la altul, fenomen care se asimileaza oarecum cu ceea ce numim “maturizare”. E fundamental necesar sa ne maturizam. Nu o cer eu, nu o ceri tu, nu o cere nimni in particular. O cere societatea. Si poate ca, pe undeva pe-acolo, tu singur simti nevoia de asta. Cand? Exact in momentul cand simti ca esti respins, nebagat in seama, marginalizat. De catre cine? De oameni. Care oameni? Cei in mijlocul carora traiesti. Se leaga. Toti am fost copii si stim cat de neplacut e sa ti se spuna sa fii matur, sa fii mai responsabil, sa te gandesti la consecintele faptelor tale asuprea mediului in care iti duci linistit viata si asupra ta insuti. E neplacut, cu atat mai mult cu cat, copil fiind, ii auzi pe cei mari spunand deseori “Ce bine e sa fii copil!” A fi copil e echivalent cu a nu avea griji. Si se pare ca, fara exceptii, cam toti “oamenii mari” isi doresc sa redevina in acea stare a dulcei inocente pure. E fireasca deci intrebarea: de ce atata graba in a ne maturiza? Si iarasi ajungem la acel cuvant pentasilabic pe care l-am mai pomenit in discursul nostru – SO-CI-E-TA-TEA. Ea ne impune mai multe decat vrem si suntem capabili sa inghitim. Societatea sau viata? Si una, si alta zic eu. E vorba, pana la urma, despre marea paine care este lumea si ale carei firimituri suntem. Cine sunt eu, cine esti tu? O boaba de nisip pe o plaja lunga de 100 de metri. O margica intr-un sirag. O carte intr-o biblioteca imensa. O frunza intr-un copac – la un moment dat vom cadea. Impreuna sau pe rand. De ce sa ne maturizam? Pentru ca e imperativ. Nu ai voie sa intrebi de ce, trebuie doar sa urmezi cursul vietii, sa faci ce fac si ceilalti. Poti sa iti pui intrebari, dar ele vor ramane fara raspunzi. Poti sa incerci sa le raspunzi, atunci vei fi considerat filosof. Ai putea ajunge sa tii conferinte internationale pe marginea acestui subiect; la 10 ani dupa moartea ta, un student dornic de cunoastere iti va descoperi lucrarile tale in manuscris, nepublicate probabil din cauza mortii survenite prematur, pe care n-ai putut-o anticipa, de care nu te-ai putut ascunde in coltisorul tau de camera – studentul va descoperi ca erai genial, va scoate la lumina cateva din operele tale, isi va pune amprenta pe ele, iar tu, impreuna cu el, veti deveni faimosi. “Si numele vostru va dainui pentru totdeauna”. De ce vrem, de ce trebuie sa ne maturizam? Pentru ca n-avem de ales. Pentru ca un om imatur va fi privit intotdeauna cu ironie, luat in deradere. Oricat de inteligent ar fi, oricat de bun ar fi in ceea ce face. Va fi dat la o parte. De catre societate. Intr-un final, ar putea ajunge sa se nege singur, din cauza marginalizarii la care este supus. E trist, nu? Am aflat deci, ne maturizam pentru ca trebuie. Dar asta nu are oare un ecou negativ asupra noastra, asupra fiintei noastre integre? S-ar putea ca prin acest proces sa ne pierdem partea cea mai frumoasa a noastra, aceea de a vedea lucrurile minunate, chiar si pe cele mai marunte, de a observa labirintul din petalele unei flori, zborul usor al unui fluture, marea de culori care ne inconjoara. Nu s-ar putea, e sigur. A pasi din lumea copilariei spre aceasta lume a oamenilor mari e un act inselator. E ca o trecere printr-o poarta dintr-o parte in alta, dintr-un univers in altul. Se intampla insa ca atunci cand faci acest pas, poarta sa se inchida in urma ta si orice legatura a ta cu eul tau din copilarie se va aliena treptat. Vei ajunge sa uiti, sa te uiti. Daca ramai la mijloc, e posibil sa te simti strain de tine, sa-ti doresti sa ramai copil, dar sa ai insatisfactii pe celalalt plan; ar insemna sa traiesti in trecut si sa-ti ratezi viitorul. Atunci cum sa facem ca sa nu ne pierdem? Nu pretind ca as avea raspunsul exact, corect. Insa cred ca elementul cheie in aceasta transformare e sufletul. De el trebuie avut grija. El trebuie protejat. De ce le cer parintii copiilor sa se maturizeze si totodata ii admira pentru lipsa lor de griji? Din dorinta de a-i proteja de monstrii societatii, care abia asteapta sa sifoneze un spirit pur, sa-i digere orice urma de inocenta, sa-l anuleze pe individ, sa-l reduca. Din regretul ca ei insisi au fost sfasiati. Din dragoste pentru ei. Din dorinta de a-i proteja, de a-i vedea fericiti. Pentru ca ei, copiii, sunt raspunsul pe care parintii il dau lumii, atunci cand aceasta tinde sa ucida inocenta, sunt un fel de reactie impotriva fenomenului de alterare a sufletului. Acesta e raspunsul meu, asa l-am gasit in timpul aventurii constiintei mele…
prima data doare
se ia una bucata individ care n-are ce face. se cauta un site pe google. se introduc niste date de la tastatura. si puf! individul are blog. e o chestie la moda sa ai blog, mai ales daca esti un adolescent tanar si nelinistit, care n-are ce face cu timpul liber si prefera sa si-l petreaca in tovarasia prea iubitului calculator, fara de care, in ziua de azi, n-ai mai putea face absolut nimic. nu am in minte o definitie exacta a notiunii de blog. ideea e ca apare unul care are impresia ca nimeni nu-l intelege si se apuca sa se “destainuie” pe net – asa e mai interesant, sa urli si sa stie toata lumea de tine, ca urli si de ce urli – apoi se da mare scriitor, pentru ca, vezi doamne, el are blog, si deci are talent la scris, nu ca altii care au talent la counter strike si sunt dependenti de jocurile pe calculator… alta chestie cu blogurile e ca in blogul tau te poti lauda cat vor muschii tai, mai ales ca dai link-ul catre pagina care-ti poarta semnatura tuturor cunoscutilor si gata, esti celebru. toata lumea stie ce faci tu si ce ti se intampla si ce nelinisti ai si asa mai departe. pe urma, sunt blogurile de stiri. intr-un fel, sunt cele mai interesante. afli chestii, bineinteles exagerate, ingropate sub o mie de clisee. uneori, cand nu dai de formule consacrate si ai impresia ca ai gasit ceva original, incepi sa traiesti sentimentul ala de frustrare ca nu ti-au venit tie ideile astea intai, pentru ca de fapt si tu credeai la fel, dar a fost altul inaintea ta care s-a exprimat. drept urmare, mai adaugi un post la blogul tau, si-ti versi acolo toti nervii, en gross.
de ce mi-am facut si eu blog? habar n-am. cred ca din cauza ca e la moda si exista tendinta asta de a copia, de a face ce face toata lumea. oricum, tot incercand sa faci ceva nou si nemaifacut, nemaiauzit, nemaivazut, te intorci de unde ai plecat, la aceleasi repetitii. incerci sa fii excentric, sa arati ca ai personalitate si ca ai ceva de spus, dar nu esti mai presus decat bloggerii care scriu doar de dragul de a freca tastatura… dupa cateva luni bune de postat nervi si sentimente pe net, ajungi sa iti placa, sa iti intre in sange. iar daca iei o pauza pentru a face ceva, subliniez verbul “a face”, pe care il folosesc in sens literal, ajungi, la un moment dat sa te plictisesti si, inevitabil vrei sa te regasesti. eu am ales blogul. am ales sa obosesc tastatura fara mila. in orice caz, nu e prima data.
