Te rog sa nu ma mai strivesti cu privirea. Sunt si eu o litera schiloada, ca toate literele pe care le-ai mai vazut pe-aici, pe care le sufoci pe rand cu ochii tai. Ai impresia ca noi literele nu simtim apasarea ta? Pai, ce pot sa iti spun? Ai o parere gresita asupra faptelor reale care au loc atunci cand o litera este citita. Sigur ca da. Nu te-ai fi asteptat sa iti spun tocmai eu asta, o litera subtil infiltrata pe retina ta. Probabil acum te gandesti ca sunt o litera foarte tupeista. Ei bine, uite ca sunt. Pentru ca tu nu te-ai obosit niciodata sa ma bagi in seama asa cum meritam. Nu ai incercat nicio secunda sa ma privesti pe mine, asa cum sunt. O litera. O litera cu L mare. De ce cu L mare? Pentru ca, asa cum ai fost invatat(a), numele incep cu majuscule. Stiu, stiu, postmodernismul incearca din rasputeri sa rastoarne aceasta regula. Insa eu, in calitatea mea de reprezentanta a literelor, ma opun din aceleasi rasputeri. M-au scris cu L mic… Niciun pic de respect n-au pentru literele ca mine. Daca inca nu ti-ai revenit din mirare, lasa-ma sa iti spun eu care e treaba. Eu si familia mea (probabil ca te intrebi daca nu cumva ai innebunit… litere cu familii – lasa ca lamurim asta mai tarziu), cum spuneam, eu si familia mea am facut un pariu. Cine gaseste primul pe cineva care sa ne citeasca pe noi si doar pe noi. Ca litere, nu ca parte dintr-un text. Mama mea (da, am si eu o mama… nici la asta nu te-asteptai?) a fost prima care s-a dat batuta. Ea trebuie sa ne hraneasca pe noi, asa a spus. Si oricum ea nu mai crede in prostii din astea. Exact astea au fost cuvintele ei. Mi-a parut rau sa o aud vorbind asa, m-am simtit un pic descumpanita, caci pentru mine parerea mamei e foarte importanta. Insa eu nu am renuntat. Tata, de dragul mamei, s-a lasat si el de pariu. Ca sa nu o faca pe ea sa se simta aiurea, desi ea nu se simtea aiurea si l-a incurajat sa continue cautarea. Dar el a renuntat, a zis “Draga mea, asta e treaba de copii…” Am avut o revelatie auzindu-l. Pe vremea cand era tanar, el insusi se luase la intrecere cu parintii lui. Si castigase. Asta o simt in mine. Nu mi-a povestit-o niciodata. Insa simpla idee m-a facut sa fiu si mai ambitioasa. Visam sa castig. Insa trebuia sa am grija sa nu transform acest vis intr-o obsesie, pentru ca altfel, riscam sa-mi ruinez orice sperante, orice alte sanse de a fi citita. Ramaneam in competite, deci, eu si sora mea geamana. Si ea era la fel de ambitioasa ca si mine. Voia cu orice pret sa fie citita. A cazut insa in capcana pe care eu cu atata grija am evitat-o: a devenit obsedata de acest vis. Zi de zi elabora tactici pentru a castiga. Iesea in calea tuturor cititorilor, singura, pentru a se face vazuta. In fiecare zi, in fiecare clipa era peste tot. Doar-doar o observa-o cineva. Insa, fiind consoana, era ca si invizibila. De fiecare data cand era aproape sa fie citita, oamenii adaugau vocala “e” sau vocala “i” si sora mea cunostea constant dezamagirea… Am incercat sa o ajut pe ea, sa renunt la visul meu, pentru ca era in mine un sentiment de mila fata de ea, de neputinta, pentru ca, in sinea mea, stiam ca ea nu va putea fi niciodata citita singura. Asa cum e ea. Unica. Am incercat sa ii domolesc avantul tineresc, dar n-am reusit. M-a dat la o parte, ca pe o oarecare. A inceput sa devina foarte ingamfata, avea impresia ca e o litera nobila si ca de aceea nimanui nu ii e dat sa o citeasca. Simtea ca e unica si ca e sacra. Si ca oricine ar citi-o va pati ceva ingrozitor si va fi pedepsit pentru ca a incercat sa patrunda litara divina. Incetul cu incetul, aceasta aroganta i s-a stins si a cazut in depresie. Nu am putut face nimic ca sa o mai salvez. Intr-o zi, s-a sinucis. Am gasit-o spanzurata pe-o hartie rupta… De atunci, ea nu se mai gaseste decat in alfabetele vechi. Si e, intr-adevar, o litera rara, fiind greu de citit si de pronuntat. Vreo 7 sunete o alcatuiesc doar pe ea. Si-a dobandit, iata, deci, gloria mult visata. Insa mie mi-e dor de ea. Era sora mea si ne intelegeam bine. Foarte bine, chiar. Inainte de acel pariu stupid. Orgoliul nostru de litere s-a intors impotriva noastra. Mama si tata au fost devastati de moartea surorii mele, incat curand au disparut si ei din alfabet si si-au ocupat locul de cinste printre literele moarte. Am ramas eu, sa duc mai departe numele familiei. Sa calatoresc din loc in loc, din pagina in pagina, din cuvant in cuvant, din poveste in poveste. Am ajuns sa fiu citita, pana la urma. Sa iti spun cum: eram odata cocotata pe firma unui restaurant. Vopsita frumos, cu rosu (rosu e culoarea mea preferata, apropo). Un batran voia sa intre. Ii era sete, era o vara caniculara. Incercand sa urce treptele din fata restaurantului, s-a impiedicat si, privindu-ma speriat, a strigat: “Aaaaaaaaa…” Am fost coplesita de fericire si de un sentiment de melancolie profunda. Castigasem pariul, dar familia mea nu mai era. Eram eu singura. Singurul A din lume…
