Din nou, despre mine…

Eu sunt o secunda dintr-un timp prea mare ca sa-l poata cineva cuprinde, prea tare ca sa nu te doara, prea aspru ca sa te prefaci ca nu-l simti. Eu trec prin tine si tu nici n-ai idee ce ti se intampla. Iti cade parul, mainile incep sa-ti tremure, ochii sa-ti ascunda lumina, memoria sa-ti dea ghionturi nesuferita. Lent ti se intampla toate astea. Te vezi la 20 de ani, apoi, candva, nici nu-ti dai seama cand, esti la pragul de sus al unei usi pe care nu-ti amintesti s-o fi deschis, dar pe care esti sigur ca o vei inchide cu propriul suflet. Eu sunt pur si simplu ultima ta secunda. Toata viata ai fugit de mine, am incercat, crede-ma sa fug si eu de tine, sa te ignor, sa te refuz, sa te reneg. Dar, in ultima instanta, eu sunt secunda ta. Imbratiseaza-ma, nu m-ai mai vazut niciodata. Da-mi mana, ca un om serios. Te rog, nu fi timid. Nu ma poti mitui, nu ma poti evita, asa ca, te rog, incearca sa faci totul sa para mai usor, pentru tine, pentru mine, incearca sa accepti faptul ca noi doi nu putem fi separati, prin nicio lege, prin nicio minune. Fa-ma mai frumoasa. Fa-ti ultima secunda de neuitat. Ia-ma in amintire cu tine, povesteste-le celorlalti, din lumea cealalta, despre mine. Spune-le ca am vrut sa te fac fericit si nu m-ai lasat. Spune-le povestea mea. Spune-le cat de mult am incercat sa te urasc, sa te ranesc. Pentru ca fara tine, eu nu mai am niciun sens, viata mea - da, am si eu o viata - viata mea se topeste… intr-o secunda. Am fost un timp rau, necopt. Am vrut sa te evit pe tine, din egoism. Si-atunci am trimis Timpul sa-ti ia totul. Si timpul m-a ascultat. Ti-a luat puterea, vederea, familia, ti-a luat tot ce ai obtinut in viata ta. Tot. Si acum, daca nu ti-a mai ramas nimic, m-a trimis pe mine sa te iau. Sa te reintregesc. M-a condamnat. Ce crud a fost Timpul cu mine… Ce cruda am fost eu cu tine! Care ti-e ultima dorinta? Te intreb din politete, oricum aici nimeni nu e desavarsit in arta miracolelor si niciun vis nu se implineste. Poti sa ai dorinte, poti sa le rostesti cu voce tare, poti sa le tii pentru tine. Nimanui nu-i pasa. Ideea e sa te simti tu mai bine, sa speri pana in ultima clipa ca ceva se va schimba. Hai, ti-ai facut patul? Asterne-te si dormi. Si lasa-mi si mie un loc mic langa umarul tau, un loc de-o secunda. Lasa-ma sa trec, prea mult m-am luptat cu Timpul…

Dura lex, sed lex

Probabil ai dat de permis. Probabil ai citit legislatia. Probabil ai urat legislatia. Nu trebuie sa te chinui cu ea. Vino in Politehnica! Aici semnele de circulatie sunt astfel amplasate incat sa iti dai seama de semnificatia lor imediat ce le-ai vazut. Iata cateva exemple…

 

 –== ACCESS DENIED FOR ALL HUMAN BEINGS!!! ==–

 

 –== NO PARKING HERE!!! ==–

 

 –== AVOID THIS BUILDING!!! TURN RIGHT!!! ==–

 

 –== DON’T BOTHER PARKING HERE!!! YOU’LL BE THE ONLY ONE DOING THAT, ANYWAY… ==–

 

Acum ca v-ati invatat lectia, va rugam sa respectati legile!

Toate-s pe interes!

Am aflat azi. Stiam dintotdeauna, dar aveam speranta. Credeam ca mai exista valoare si prietenie sincera. Ca nu dai un deget si ti se ia mana cu totul. Ca nu mergi pe strada, esti calcat de o masina si toata lumea se uita la tine ca la un exponat de la gradina zoologica si, intr-un final, dupa ce toata mirarea a trecut, un necunoscut urla in gura mare “Chemati salvarea, ca n-a murit!” El e salvatorul, ca doar el a avut ideea geniala sa roage pe cineva sa sune la 112. Intamplator, telefonul lui tocmai se descarcase, sau mai avea suficienta baterie cat sa isi sune femeia, sau nu avea deloc telefonul la el, pentru ca statea in apropiere si iesise sa cumpere o bere, pentru care nu ii trebuia telefon. Inca speram ca anticul “Multumesc” nu s-a prabusit. Ca “Te rog” n-a murit. N-a murit cu adevarat, ce-i drept, dar in spatele unui “te rog” se ascunde un “frumos” lingusitor si egoist. Inca speram si inca sper ca lumea e sau poate fi buna. Ca barfa e o poveste pentru babe. Ca fetele de 10-12 ani nu au pretentii de telefoane mobile si habar n-au ce-i ala sexul. Ca sunt inca pure. Ca nu vor toale de 20 de milioane pe luna si accesorii de ultima moda. Ca donatiile marilor staruri nu sunt profitul cu care oricum nu mai au ce face, pentru ca au prea multi bani. Ca democratia exista in stare pura. Ca lumea este buna, in adancul ei si ca acest adanc nu e chiar asa de greu de gasit. Ca nu te duci bolnav la doctor si te intorci si mai bolnav acasa. Ca un secret pe care il ai cu cea mai buna prietena a ta nu e a doua zi stire publica. Sper ca inca mai exista notiunea de “cel/cea mai bun/a prietena/a”. Ca lumea isi va reveni din starea asta de degradare spirituala. Ca o bomba atomica nu e aruncata deasupra unei metropole doar pentru ca un om nu-l suporta pe celalalt. Ca nu exista dictatori. Ca oamenii sunt, in esenta lor, buni. Ca lumea nu s-a sfarsit cu adevarat. Inca sper toate astea. Ce ma costa?

Litera

Te rog sa nu ma mai strivesti cu privirea. Sunt si eu o litera schiloada, ca toate literele pe care le-ai mai vazut pe-aici, pe care le sufoci pe rand cu ochii tai. Ai impresia ca noi literele nu simtim apasarea ta? Pai, ce pot sa iti spun? Ai o parere gresita asupra faptelor reale care au loc atunci cand o litera este citita. Sigur ca da. Nu te-ai fi asteptat sa iti spun tocmai eu asta, o litera subtil infiltrata pe retina ta. Probabil acum te gandesti ca sunt o litera foarte tupeista. Ei bine, uite ca sunt. Pentru ca tu nu te-ai obosit niciodata sa ma bagi in seama asa cum meritam. Nu ai incercat nicio secunda sa ma privesti pe mine, asa cum sunt. O litera. O litera cu L mare. De ce cu L mare? Pentru ca, asa cum ai fost invatat(a), numele incep cu majuscule. Stiu, stiu, postmodernismul incearca din rasputeri sa rastoarne aceasta regula. Insa eu, in calitatea mea de reprezentanta a literelor, ma opun din aceleasi rasputeri. M-au scris cu L mic… Niciun pic de respect n-au pentru literele ca mine. Daca inca nu ti-ai revenit din mirare, lasa-ma sa iti spun eu care e treaba. Eu si familia mea (probabil ca te intrebi daca nu cumva ai innebunit… litere cu familii - lasa ca lamurim asta mai tarziu), cum spuneam, eu si familia mea am facut un pariu. Cine gaseste primul pe cineva care sa ne citeasca pe noi si doar pe noi. Ca litere, nu ca parte dintr-un text. Mama mea (da, am si eu o mama… nici la asta nu te-asteptai?) a fost prima care s-a dat batuta. Ea trebuie sa ne hraneasca pe noi, asa a spus. Si oricum ea nu mai crede in prostii din astea. Exact astea au fost cuvintele ei. Mi-a parut rau sa o aud vorbind asa, m-am simtit un pic descumpanita, caci pentru mine parerea mamei e foarte importanta. Insa eu nu am renuntat. Tata, de dragul mamei, s-a lasat si el de pariu. Ca sa nu o faca pe ea sa se simta aiurea, desi ea nu se simtea aiurea si l-a incurajat sa continue cautarea. Dar el a renuntat, a zis “Draga mea, asta e treaba de copii…” Am avut o revelatie auzindu-l. Pe vremea cand era tanar, el insusi se luase la intrecere cu parintii lui. Si castigase. Asta o simt in mine. Nu mi-a povestit-o niciodata. Insa simpla idee m-a facut sa fiu si mai ambitioasa. Visam sa castig. Insa trebuia sa am grija sa nu transform acest vis intr-o obsesie, pentru ca altfel, riscam sa-mi ruinez orice sperante, orice alte sanse de a fi citita. Ramaneam in competite, deci, eu si sora mea geamana. Si ea era la fel de ambitioasa ca si mine. Voia cu orice pret sa fie citita. A cazut insa in capcana pe care eu cu atata grija am evitat-o: a devenit obsedata de acest vis. Zi de zi elabora tactici pentru a castiga. Iesea in calea tuturor cititorilor, singura, pentru a se face vazuta. In fiecare zi, in fiecare clipa era peste tot. Doar-doar o observa-o cineva. Insa, fiind consoana, era ca si invizibila. De fiecare data cand era aproape sa fie citita, oamenii adaugau vocala “e” sau vocala “i” si sora mea cunostea constant dezamagirea… Am incercat sa o ajut pe ea, sa renunt la visul meu, pentru ca era in mine un sentiment de mila fata de ea, de neputinta, pentru ca, in sinea mea, stiam ca ea nu va putea fi niciodata citita singura. Asa cum e ea. Unica. Am incercat sa ii domolesc avantul tineresc, dar n-am reusit. M-a dat la o parte, ca pe o oarecare. A inceput sa devina foarte ingamfata, avea impresia ca e o litera nobila si ca de aceea nimanui nu ii e dat sa o citeasca. Simtea ca e unica si ca e sacra. Si ca oricine ar citi-o va pati ceva ingrozitor si va fi pedepsit pentru ca a incercat sa patrunda litara divina. Incetul cu incetul, aceasta aroganta i s-a stins si a cazut in depresie. Nu am putut face nimic ca sa o mai salvez. Intr-o zi, s-a sinucis. Am gasit-o spanzurata pe-o hartie rupta… De atunci, ea nu se mai gaseste decat in alfabetele vechi. Si e, intr-adevar, o litera rara, fiind greu de citit si de pronuntat. Vreo 7 sunete o alcatuiesc doar pe ea. Si-a dobandit, iata, deci, gloria mult visata. Insa mie mi-e dor de ea. Era sora mea si ne intelegeam bine. Foarte bine, chiar. Inainte de acel pariu stupid. Orgoliul nostru de litere s-a intors impotriva noastra. Mama si tata au fost devastati de moartea surorii mele, incat curand au disparut si ei din alfabet si si-au ocupat locul de cinste printre literele moarte. Am ramas eu, sa duc mai departe numele familiei. Sa calatoresc din loc in loc, din pagina in pagina, din cuvant in cuvant, din poveste in poveste. Am ajuns sa fiu citita, pana la urma. Sa iti spun cum: eram odata cocotata pe firma unui restaurant. Vopsita frumos, cu rosu (rosu e culoarea mea preferata, apropo). Un batran voia sa intre. Ii era sete, era o vara caniculara. Incercand sa urce treptele din fata restaurantului, s-a impiedicat si, privindu-ma speriat, a strigat: “Aaaaaaaaa…” Am fost coplesita de fericire si de un sentiment de melancolie profunda. Castigasem pariul, dar familia mea nu mai era. Eram eu singura. Singurul A din lume…

Interviu cu rosia perfecta

Eu sunt o rosie narcisista. Ador sa mi se spuna povesti de dragoste, povesti triste ale unor oameni tristi care au avut un destin trist. Sunt o rosie sensibila si lacrimogena. Sunt perfect rotunda si foarte rosie. Imi place culoarea mea si daca as fi un om pe mine m-as manca prima data.

Eu sunt regina rosiilor, rosia vesnica. Pentru salata imparatului pe mine m-au ales. Daca nu m-ar fi furat un copil flamand, probabil ca as fi ajuns sa fiu gatita. Dar copilul era flamand. Aproape ma mancase, cand a fost prins de o sluga a imparatului si batut. Desi era flamand. Dar aproape ma mancase, pentru ca nu observase cat de perfecta eram. Dupa ce si-a infipt coltii in mine si mi-a sfasiat pielea perfecta, aratam ca o rosie intoarsa din razboi. Inca eram perfecta. Dar nu mai eram potrivita pentru imparat. Mofturosii… habar n-au ei ce e aia o rosie perfecta, nu stiu sa aprecieze perfectiunea, pentru ca sunt limitati.

Eu nu am avut niciodata copii. Chiat ma gandeam zilele trecute ce s-ar fi ales de ei. EU, fiind o rosie fotomodel, nu i-as fi putut ingriji.

La varsta de 14 zile am intrat in atentia presei rosiilor. Eram prea perfecta. Nu ma stricam ca celelalte rosii. Nu ma alteram ca toate rosiile de rand. Caldura soarelui imi facea bine, ma facea mai rosie decat toate rosiile din lume.

Oamenii, niste salbatici! In ultimele secunde de viata am reusit sa vad doar cum acel copil flamand care ma furase si care mancase bataie din cauza mea, ceea ce i-a sporit foamea, m-a trantit in noroi si a inceput sa calce pe mine, sa sara cu ambele picioare pe mine. Eram indignata. Ma indignam din ce in ce mai tare, pe masura ce eram macelarita in asa hal. Apoi n-am mai vazut nimic. Cu atat mai bine, caci devenisem o rosie imperfecta si nu mi-ar mai fi placut de mine…

Sunt aici in aceasta geanta…

… da, sunt eu, cartea ta. Si sunt nerabdatoare sa iti aduci aminte de mine, sa ma scoti la lumina, sa imi oferi un aer proapat pe care sa il poata respira si literele mele, ele, care sunt atat de obisnuite cu intunericul gentii tale, acum tipa, urla, se schimonosesc de durerea anonimatului in care le-ai abandonat. Intotdeauna am fost o carte ascultatoare, nu ti-am reprosat ca mi-ai indoit pagina 47 cand ai dat fuga sa raspunzi la telefon. Te suna atunci, parca, prietenul tau, si nu ai ezitat sa ma arunci in pat, noroc ca am aterizat pe o perna, altfel a 23-a fila a mea ar fi avut de suferit. Tie probabil nici prin cap nu iti trece ca paginile mele sufera si sunt sensibile, habar nu ai ca eu vad tot, ca eu simt tot, ca pe mine ma dor gesturile tale de nepasare. Iti spui probabil ca sunt o simpla carte. Si ca, intamplator, am ajuns sa fiu a ta. Tu nu stii ca nu tu m-ai ales pe mine, ci eu pe tine, ca ti-am fost, intr-un fel, predestinata. Inca de cand am vazut lumina, intai pe cea artificiala din editura unde amfost crescuta, apoi pe cea naturala, soarale meu dulce si cald, pe care il ador, caci stiu ca atunci cand il vad, inseamna ca tu ma rasfoiesti. Te-am asteptat dintotdeauna si crede-ma ca vesnicia mea e altfel decat a ta. Pentru mine, cand sunt citita, timpul e echivalent cu fericirea. Ma imbat cand mainile tale ma mangaie si sangerez cand ma inchizi si ma ascunzi in geanta ta. Literele mele isi iau un aer macabru, dar tu nu stii asta, n-ai putea sti asta.

Nu stiu exact cand m-am nascut. Voi, oamenii, aveti registre in care sa va notati cu precizie data si ora cand ati deschis ochii. Eu, neavand ochi ca ai vostri, ca ai tai, copila mea, port drept pecete a nasterii mele cateva randuri pe prima si pe ultima pagina. Acolo sunt instiintata, te instiintez pe tine, de fapt, in ce an am fost tiparita si unde. Insa nu stiu cand m-am nascut. Acea data nu e data inceperii constiintei mele. Drept sa-ti spun, eu am trait dintotdeauna. Si m-am gandit la tine. Si te-am asteptat. La inceput eram cuvantul. Apoi eram hartie si cuvant, cerneala si hartie. Eram gandul insusi. Mult timp am fost asa. Apoi s-au decis ca vor sa ma tipareasca. Eram hartie, eram manuscris, eram copil. Dar simteam forta mea, simteam ca eman o energie care-ti e dedicata, draga cititoare, tie si numai tie. Ce extaz era sa fiu presata, sa mi se intipareasca literele in mine, sa fiu tiparita. N-am sa uit acele zile minunate cand mi-am primit coperta, cand mi-am primit insemnele. Pana cand el, editorul, dumnezeul nostru, al cartilor, a spus ca sunt gata. Nu mi-a zis doar mie, ci tuturor cartilor care s-au nascut intru lumina odata cu mine. Dar eu am simtit ceva in glasul lui, o unduire, ca si cum mi-ar fi vorbit in special mie. Si atunci am stiut ca destinul meu incepuse, ca era dictat de o forta mai mare, ca eu eram deja in posesia ta, doar ca tu nu stiai inca. Au urmat ceasuri intregi de intuneric. Eu si alte carti, prietene mie, am fost inchise, brutalizate, inghesuite intr-o cutie, care a fost apoi legata cu sfori si sigilata, astfel incat literele noastre abia mai puteau respira, plus ca, intre noi fie vorba, eu sufar de claustrofobie inca de cand eram tiparita. Nu stiu cat am fost tinuta in cutie. Imi amintesc doar ziua cand am fost pusa intr-o vitrina. Cand coletul in care eu si alte 19 carti eram tinute prizoniere a fost deschis, am crezut ca e o minune. Si am stiut, instinctual, ca aceea era ziua in care tu vei intra in posesia mea. De fapt, ziua in care tu vei deveni a mea. Iubita mea cititoare. Te-am zarit din vitrina inca inainte sa intri in librarie. Te uitai la mine cam ciudat, dar am simtit ca in mintea ta e o furtuna, ca neuronii tai lucreaza foarte repede. Am fost dezamagita sa vad cum treci mai departe. Te vedeam dupa colt, am incercat sa strig dupa tine, sa te intorci, sa ma cumperi, caci m-ai gasit, eu eram ceea ce cautai, alinarea de care aveai nevoie. Te-ai intors a doua zi. Si a treia. Si abia in a treia zi destinele noastre s-au reunit. Nu eram scumpa, hartia mea nu era de cea mai buna calitate, dar literele mele, cerneala mea, coperta mea, mirosul meu… erau de-acum ale tale.

Si ca orice om, ai inceput sa ma parasesti incetul cu incetul. Dar eu aveam speranta. Ma citeai, ma aruncai in geanta, ma tranteai peste tot, ameteam cand alergai sa prinizi metroul, iar eu eram strivita… Insa astazi, astazi e ziua cea mare in care eu te voi captiva. In care eu si tu ne vom uni, ca doi iubiti. Tu vei sti ce stiu si eu. Nu mai pot astepta, astazi este ziua mea. Asa ca aculta cu atentie, si scoate-ma de aici. Sunt in aceasta geanta, in geanta ta. Da, draga mea cititoare, sunt eu, cartea ta…

Mon meilleur ami

 

Am considerat intotdeauna ca filmele frantuzesti sunt extraordinare. Ca orice subiect s-ar aborda, oricat de banal sau de plictisitor, intr-un film frantuzesc acesta ar parea amuzant si atragator. “Mon meilleur ami” nu este o exceptie de la aceasta regula a mea. Asa cum titlul sugereaza, subiectul acestui film regizat de Patrice Leconte este prietenia. Mai exact, existenta unui cel mai bun prieten. Regizorul insusi descrie cel mai bine actiunea filmului:

Miza scenariului : povestea unui tip cãruia toatã lumea îi spune cã nu are prieteni, care exclamã cu violentã si care, pentru a dovedi contrariul, se angajeazã într-un pariu absurd si abstract, arãtând celorlalti acest prieten pe care nu îl are ! Mi s-a pãrut original sã lansezi un pariu pe o bazã pe care nu se pariazã de obicei. Pe de altã parte acest lucru mi-a permis sã vorbesc despre prietenie si despre lipsa prieteniei. În ochii mei, este ca si cum s-ar prezenta o poveste de iubire. Trebuie schimbate doar prenumele ! Dar acest proiect mi-a atras imediat atentia, asta pentru cã am simtit cã subiectul crea rezonante intime pentru mine. Nu este un film autobiografic dar dacã sunt întrebat cine este cel mai bun prieten al meu, as fi destul de jenat pentru a rãspunde.

Cred ca aceste cuvinte sunt suficiente pentru a va face sa urmariti filmul - un amestec intre drama si comedie, parand atat de real, cu atat mai mult cu cat, pentru a sublinia tema principala, regizorul se foloseste, la un moment dat, de existenta unei emisiuni de cultura generala, si anume de “Cum sa devii milionar” (varianta romaneasca e “Vrei sa fii miliardar”). In aceasta emisiune, concurentul are posibilitatea ca, atunci cand nu cunoaste raspunsul corect al unei intrebari, sa sune un prieten. Acest fapt l-a izbit pe Patrice Leconte si a stiut ca trebuie sa se foloseasca de un astfel de pretext in contextul filmului. Se poate spune, deci, ca “Mon meilleur ami” a fost scris in timp ce era regizat si filmat, ceea ce ii confera nu doar statut de experiment, ci, totodata, de capodopera a lui Leconte.

Eu nu adaug mai mult, va invit doar sa urmariti acest film. Chestiunea prieteniei si a lipsei de prieteni a omului contemporan este des intalnita in societatea noastra. Merita sa meditezi, macar putin, asupra acestei probleme. Incepe simplu, intrebandu-te: ”Cine e cel mai bun prieten al meu?”

 

Parintii…

… sunt ai tai n-ai ce sa faci. Trebuie sa-i educi. Sa ai grija de ei. Sunt niste copii mai mari. Parintii nu ti-i alegi, nici ei nu te aleg pe tine. Un papusar mai mare decat noi a aranjat jocul in asa fel incat tu sa fii copilul lor, iar ei parintii tai. Mama si tata. Niste copii mai mari care au grija de tine, copilul lor. Nu stiu de ce au unii impresia ca adultii, ca parintii ar fi altceva decat imagini ale unor alti copii. De-aia sunt asa nesuferiti uneori. Se iau de tine la orice miscare. Stiu ca nu-ti convine, nimanui nu-i convine, dar nu-i problema, si tu vei ajunge la fel ca parinte, la fel de sacaitor i se va parea copilului tau ca esti. Involuntar. Iti promiti in sinea ta ca atunci cand vei fi mama sau tata vei fi perfect, ca fiii si fiicele tale te vor adora la nebunie si vor spune tuturor ce parinte extraordinar esti. Dar nu va fi asa. Probabil ca si parintii tai si-au promis la fel cand erau de varsta ta. Erau convinsi ca ei insisi vor fi perfecti, sau ca isi vor imita proprii parinti care au fost, la randul lor, perfecti. Si n-au fost perfecti, ii vezi clar ca n-au fost, pentru ca tu trebuie sa rabzi tot. Sa ceri voie ca sa iesi afara. Daca nu ceri voie, ti se impune o ora la care sa te intorci. Daca nu te intorci, ai incurcat-o. Insa problema care ma sacaie pe mine cel mai tare, mai tare decat tantarii acestei veri, e legata de scoala. Exista unii parinti, nu toti - in mod inexplicabil si printr-o coincidenta fenomenala ei au dezvoltata aceasta latura in exces - care te toaca pur si simplu la cap in ceea ce priveste activitatea ta scolara. Probabil ca stiti despre ce e vorba. Daca iei o nota mica, de ce ai luat nota mica. Daca iei nota mare, “eh, s-a intamplat”. Daca li se pare ca petreci prea mult timp distrandu-te, te cearta si te trimit la invatat. Daca cumva protestezi, risti sa fii si pedepsit(a). Daca chiulesti si ei afla, e vai si-amar de fundul tau. Cunoasteti tipul asta, nu? Ei bine, sfatul meu e sa-i lasati in pace. Sa fiti calmi. Asa sunt ei. Niste copii mai mari, care vor sa se simta puternici, vor sa aiba controlul, atunci cand viata lor de adulti incepe sa devina insuportabila. Asa vei fi si tu. Nu-ti vei varsa nervii si frustrarile asupra copilului tau - se poate si asta - dar cu siguranta vei cauta o cale sa te eliberezi. Sa te simti stapan pe viata ta. Sa te simti sigur.

Ciocolata nu ingrasa

Era odata o ciocolata suparata pe toata lumea, pentru ca o barfeau si spuneau despre ea ca ar ingrasa, ca n-ar fi sanatoasa pentru corpul uman, ca e plina de e-uri, ca una, ca alta. Era foc de suparare si se gandea cu regret la acele zile cand primele ciocolate fusesera inventate. Probabil, isi zicea ea, ar fi fost mai bine daca noi, ciocolatele, ne-am fi abtinut si nu am fi aparut deloc in aceasta lume. Oamenii, se vede clar, nu stiu sa ne aprecieze. Trebuie sa stiti, dragi cititori, ca aceasta ciocolata era o ciocolata filosof si ca toate meditatiile ei ajungeau uneori in puncte atat de intortocheate, incat o lasa balta si cauta alte subiecte pe marginea carora sa merite sa discute cu alte ciocolate din aceeasi regiune. Cum spuneam, ciocolata noastra era atat de suparata, incat devenise de la un timp amaruie, iar copilul caruia ii fusese daruita o abandonase in spatele unui calorifer, intr-un loc intunecos si oarecum racoros, caci, vara fiind, ciocolata ar fi putut sa se topeasca daca acel copil neindemanatic si nepasator ar fi aruncat-o aiurea. Probabil ca va intrebati de ce era asa suparata ciocolata mea. Ei bine, va va povesti chiar ea. Pentru ca, trebuie sa stiti, ciocolata mea e una nonconformista, care ia atitudine, e foarte tupeista si intotdeauna a fost rau privita in cercurile de ciocolata, pentru ca, asemenea marilor scriitori de la noi, aducea cu sine un val nou de idei, de impresii despre ciocolata. Aceste idei, la timpul lor, pareau de negandit, de neconceput, erau privite ca fiind deplasate. Dar ciocolata mea stia ca peste cativa ani, toti vor aborda perspectiva ei. Eu insumi, in calitate de jurnalist fictiv, am adoptat o parte din axiomele pe care ciocolata mea mi le-a prezentat exact cand ma pregateam sa o mananc. Iata ce imi spunea ciocolata mea:

“Oamenii nu stiu sa aprecieze ceea ce au. E ceva cunoscut. Cand s-a inventat ciocolata pentru prima data, toti erau uimiti, erau incantati, adorau gustul ei; treptat au devenit sclavii ciocolatei. Astazi exista magazine speciale unde se fabrica ciocolata, exista chiar muzee dedicate ciocolatei. Exista ciocolata de toate felurile : alba, neagra, colorata, cu diverse arome, de diferite marimi, de orisicate calitati si preturi, pentru oameni saraci, pentru oameni bogati. Toata lumea mananca ciocolata. Fara exceptie. Nu exista persoana de pe Pamant care sa nu fi mancat, cel putin o data in viata lui, o bucatica de ciocolata. Si in toata euforia asta, vine unul si zice: <Ciocolata nu e sanatoasa pentru organism! Ciocolata ingrasa!> Fleacuri! Si culmea, multi il asculta. Desigur multimea toata ii aclama pe acesti depravati care gasesc ca ciocolata e un lux daunator. E pe dracu! (n.a. Imi cer scuze, in numele ciocolatei mele, care se pare ca nu isi tine in frau limbajul.) Va zic eu, ca o ciocolata ce sunt: fratilor, ciocolata e mai mult decat sanatoasa! E afrodisiac. Un barbat daca incearca sa seduca o femeie, trebuie neaparat - asta e lege nescrisa - sa ii duca acesteia ciocolata. Bomboane, tablete. Orice, doar ciocolata sa fie. Asta topeste inima femeii. Alta situatie: ai un examen, esti ultra stresat. Solutia: ciocolata. Da, ai citit bine! Ciocolata calmeaza, stimuleaza centrii nervosi, te ajuta. Te ingrasa? Pai da, daca mananci 7000 de ciocolate. Orice aliment consumat in cantitati industriale ingrasa, nu doar ciocolata. Dati vina pe ciocolata pentru ca e dulce si ofera placere si e specific omului sa dea vina pe chestiile care ii ofera placere pentru esecurile si frustrarile lui. Esti pe strada, in plina vara, te ia ameteala, iti vine rau, ti-a scazut glicemia, esti la pamant, ai nevoie de zahar. De unde iei zahar? De la alimentara. Dar nu poti sa ceri un chil de zahar cand tu vrei doar un pic. Ce cumperi atunci? O ciocolata! Vezi desigur ca ciocolata e buna in multe situatii si te salveaza. Ah, ca sa nu mai vorbim de formidabila arta de a face ciocolata! Un bun bucatar ar trebui sa se priceapa la asa ceva, o buna gospodina la fel. Ciocolata facuta in casa e minunata, intrebati-i pe copii, intrebati-i pe adultii care isi amintesc de copilarie, de casa mamei sau a bunicii, de bucataria unde mirosea a ciocolata. Mama pleaca la cumparaturi sau la servici; isi intreaba fiul in varsta de 5 ani: Ce vrei sa iti cumpar? Ce raspunde copilul? O CIOCOLATAAAA!!! Ce-ar fi lumea fara ciocolata? Un imens haos amar…”

Ciocolatei mele i se face rau daca vorbeste prea mult, asa ca o sa inchei eu mica poveste in locul ei. La cateva zile dupa ce i-am luat acest interviu, ciocolata mea a initiat o reforma in lumea ciocolatei. Proiectul i-a fost aprobat de ciocolata-presedinte, care, ce-i drept, si ea simtea nevoia de o schimbare. Imaginea ciocolatei in lumea oamenilor fusese patata si ciocolatele nu aveau cum sa stea cu mainile in san. Dupa o luna de la acest interviu, ciocolata a preluat controlul asupra fabricilor de ciocolata din intreaga lume. Cei care luasera numele ciocolatei in desert si ii negasera calitatile au fost supradozati cu ciocolata si si-au schimbat complet parerea. De atunci ei ridica numele ciocolatei in slavi, i-au inchinat chiar si imnuri si au construit 5 temple dedicate ciocolatei. In momentul in care acest articol este editat, ciocolata stapaneste lumea. Si lumea e foarte, foarte dulce…

Despre “a fi/a deveni matur”

eu intreb, eu raspund

Aventura constiintei mele a inceput intr-o dupa-amiaza cand credeam ca orice bomboana trebuie mancata, ca orice gand trebuie rostit cu voce tare, ca orice tip de ciocolata e dulce. Sau, cum se spune, “orice pasare zboara”. Desigur ca nu credeam aceste lucruri doar dupa-amiaza, dar in acel moment (exact calculat printr-o functie complexa de catre un eu necunoscut atotputernic, atotvazator) mi-am dat seama ca sunt protagonist intr-un film care se numea simplu “al meu”. Ca avem constiinta, asta o stim cu totii, nu e nevoie sa fim loviti de fulger ca sa realizam acest lucru. Dar ca acea constiinta a noastra e una intr-un milion, ca noi suntem stapanii deplini ai mintii noastre, ca noi ghidam o lume intreaga sa se miste dupe regulile impuse de noi, ca noi ne autostapanim, automodelam, autocream - a fost pentru mine un fel de revelatie. Cred ca e vorba despre o trecere foarte subtila de la o stare la alta, de la un nivel de constientizare al realitatii la altul, fenomen care se asimileaza oarecum cu ceea ce numim “maturizare”. E fundamental necesar sa ne maturizam. Nu o cer eu, nu o ceri tu, nu o cere nimni in particular. O cere societatea. Si poate ca, pe undeva pe-acolo, tu singur simti nevoia de asta. Cand? Exact in momentul cand simti ca esti respins, nebagat in seama, marginalizat. De catre cine? De oameni. Care oameni? Cei in mijlocul carora traiesti. Se leaga. Toti am fost copii si stim cat de neplacut e sa ti se spuna sa fii matur, sa fii mai responsabil, sa te gandesti la consecintele faptelor tale asuprea mediului in care iti duci linistit viata si asupra ta insuti. E neplacut, cu atat mai mult cu cat, copil fiind, ii auzi pe cei mari spunand deseori “Ce bine e sa fii copil!” A fi copil e echivalent cu a nu avea griji. Si se pare ca, fara exceptii, cam toti “oamenii mari” isi doresc sa redevina in acea stare a dulcei inocente pure. E fireasca deci intrebarea: de ce atata graba in a ne maturiza? Si iarasi ajungem la acel cuvant pentasilabic pe care l-am mai pomenit in discursul nostru - SO-CI-E-TA-TEA. Ea ne impune mai multe decat vrem si suntem capabili sa inghitim. Societatea sau viata? Si una, si alta zic eu. E vorba, pana la urma, despre marea paine care este lumea si ale carei firimituri suntem. Cine sunt eu, cine esti tu? O boaba de nisip pe o plaja lunga de 100 de metri. O margica intr-un sirag. O carte intr-o biblioteca imensa. O frunza intr-un copac - la un moment dat vom cadea. Impreuna sau pe rand. De ce sa ne maturizam? Pentru ca e imperativ. Nu ai voie sa intrebi de ce, trebuie doar sa urmezi cursul vietii, sa faci ce fac si ceilalti. Poti sa iti pui intrebari, dar ele vor ramane fara raspunzi. Poti sa incerci sa le raspunzi, atunci vei fi considerat filosof. Ai putea ajunge sa tii conferinte internationale pe marginea acestui subiect; la 10 ani dupa moartea ta, un student dornic de cunoastere iti va descoperi lucrarile tale in manuscris, nepublicate probabil din cauza mortii survenite prematur, pe care n-ai putut-o anticipa, de care nu te-ai putut ascunde in coltisorul tau de camera - studentul va descoperi ca erai genial, va scoate la lumina cateva din operele tale, isi va pune amprenta pe ele, iar tu, impreuna cu el, veti deveni faimosi. “Si numele vostru va dainui pentru totdeauna”. De ce vrem, de ce trebuie sa ne maturizam? Pentru ca n-avem de ales. Pentru ca un om imatur va fi privit intotdeauna cu ironie, luat in deradere. Oricat de inteligent ar fi, oricat de bun ar fi in ceea ce face. Va fi dat la o parte. De catre societate. Intr-un final, ar putea ajunge sa se nege singur, din cauza marginalizarii la care este supus. E trist, nu? Am aflat deci, ne maturizam pentru ca trebuie. Dar asta nu are oare un ecou negativ asupra noastra, asupra fiintei noastre integre? S-ar putea ca prin acest proces sa ne pierdem partea cea mai frumoasa a noastra, aceea de a vedea lucrurile minunate, chiar si pe cele mai marunte, de a observa labirintul din petalele unei flori, zborul usor al unui fluture, marea de culori care ne inconjoara. Nu s-ar putea, e sigur. A pasi din lumea copilariei spre aceasta lume a oamenilor mari e un act inselator. E ca o trecere printr-o poarta dintr-o parte in alta, dintr-un univers in altul. Se intampla insa ca atunci cand faci acest pas, poarta sa se inchida in urma ta si orice legatura a ta cu eul tau din copilarie se va aliena treptat. Vei ajunge sa uiti, sa te uiti. Daca ramai la mijloc, e posibil sa te simti strain de tine, sa-ti doresti sa ramai copil, dar sa ai insatisfactii pe celalalt plan; ar insemna sa traiesti in trecut si sa-ti ratezi viitorul. Atunci cum sa facem ca sa nu ne pierdem? Nu pretind ca as avea raspunsul exact, corect. Insa cred ca elementul cheie in aceasta transformare e sufletul. De el trebuie avut grija. El trebuie protejat. De ce le cer parintii copiilor sa se maturizeze si totodata ii admira pentru lipsa lor de griji? Din dorinta de a-i proteja de monstrii societatii, care abia asteapta sa sifoneze un spirit pur, sa-i digere orice urma de inocenta, sa-l anuleze pe individ, sa-l reduca. Din regretul ca ei insisi au fost sfasiati. Din dragoste pentru ei. Din dorinta de a-i proteja, de a-i vedea fericiti. Pentru ca ei, copiii, sunt raspunsul pe care parintii il dau lumii, atunci cand aceasta tinde sa ucida inocenta, sunt un fel de reactie impotriva fenomenului de alterare a sufletului. Acesta e raspunsul meu, asa l-am gasit in timpul aventurii constiintei mele…